Nicanor Kudreavțev

Episcopul Nicanor Kudreavțev (în lume Nikolai Pavlovici Kudreavțev, 1884-1923) a fost episcop edinoverec de Bogorodsk, vicar al Moscovei, și egumen al mănăstirii edinoverice Sfântul Nicolae din Moscova. Edinoverie este rânduiala în care credincioșii de rit vechi s-⁠au unit cu Biserica Ortodoxă oficială, păstrându-⁠și cărțile și obiceiurile vechi. A murit de ftizie la 39 de ani, în 1923. Este însemnat aici cu o rezervă: nu există o canonizare a lui pe nume. Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate a canonizat în 1981 Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei în ansamblu, fără nume, iar numele lui a fost doar pe o listă de lucru, publicată abia în anii 1990. Patriarhia Moscovei nu l-⁠a trecut în rândul sfinților.

Familia și studiile

Nikolai Kudreavțev s-⁠a născut la 15 noiembrie 1884 la Moscova, în familia unui diacon edinoverec al bisericii Sfintei Treimi din Siromiatniki. A urmat școala teologică și apoi seminarul din Moscova. În 1905 a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-⁠o în 1909 ca primul magistrand al cursului al LXIV-⁠lea și a fost lăsat bursier profesoral. A absolvit academia cu un an după promoția în care primul magistrand a fost viitorul teolog Pavel Florenski. A primit tunderea monahală cu numele Nicanor în timpul studiilor la Academie și curând după absolvire a fost hirotonit ieromonah. Printre scrierile lui din tinerețe se află cercetări despre învățătura lui Gură de Aur despre bogăție (1907), o biografie a lui Eustatie al Antiohiei (1910) și un studiu despre filosofia lui Maine de Biran (1911).

Egumenul mănăstirii edinoverice

În 1866 se înființase la Moscova mănăstirea edinoverică de călugări Sfântul Nicolae, în amintirea țareviciului Nikolai Alexandrovici. Au avut loc în ea congrese ale misionarilor anti-⁠schismatici (în 1887 și 1891) și s-⁠a ținut depozitul publicațiilor frăției Sfântului Petru Mitropolitul. Până în 1907 în mănăstire trăiau un egumen, 22 de monahi și 41 de novici. În 1911, la 27 de ani, arhimandritul Nicanor a fost pus egumenul mănăstirii și a avut îndată un rol de seamă în viața bisericească atât a mănăstirii sale, cât și a Moscovei. Un martor din 1913 descrie mănăstirea ca pe un adăpost liniștit pentru iubitorii vieții contemplative, cu o biserică în arhitectură gotică de culoare roșu-⁠închis, o clopotniță de cărămidă, chilii, casa albă a egumenului, o biserică de iarnă cu faimoasa bibliotecă Hludov, o livadă de meri, un cimitir mic și multă liniște. Monahii purtau culioane de model vechi, joase, cu partea de sus bombată. Despre arhimandritul Nicanor povestește că era un om foarte strict, dar strict din iubire de asceză. Preotul erudit i-⁠a arătat în amănunt toate vechimile bisericii de vară.

Arhimandritul Nicanor a luat parte activă la disputele teologice ale vremii, apărând poziții conservatoare. În 1916 a scris în revista „Revista misionară” o recenzie aspră la cartea „Stâlpul și temelia adevărului” a părintelui Pavel Florenski, afirmând că acesta „nu fără folos pentru sine” a pus mâna pe lucrarea lui Mașkin. În vara lui 1917, ca egumen, a luat parte la lucrările Consiliului pregătitor al Sinodului și la Congresul panrus al monahilor de la Lavra Sfântului Serghie.

Episcopul

În 1921 a fost hirotonit episcop edinoverec de Bogorodsk, vicar al Moscovei, continuând să conducă mănăstirea până în 1923, când s-⁠a retras din pricina bolii. Viața Cuviosului Mucenic Ioasaf (Boev), care din 1918 slujea ca ierodiacon la mănăstirea edinoverică Sfântul Nicolae, spune că în 1921 a fost hirotonit preot de episcopul Nicanor în biserica acelei mănăstiri. Episcopul Nicanor a fost prieten cu viitorul sfânt sfințit mucenic Serghie Goloșcapov, care din 1922 a slujit fără să fie înscris în statul la mănăstire, unde în acea vreme slujea tovarășul lui de academie, episcopul Nicanor. Biografia Patriarhului Pimen arată că la începutul anilor 1920, încă elev de liceu la Bogorodsk, Serghie Izvekov (mai târziu Pimen) a cântat în corul arhieresc al catedralei Bobotezei din Bogorodsk și a fost ipodiacon al episcopilor de Bogorodsk Nicanor și apoi Platon (Rudnev), ceea ce poate arăta o slujire regulată a episcopului Nicanor în 1921-1923 în catedrala Bobotezei. La sfârșitul lui 1921 mare parte din frăția mănăstirii a fost mobilizată în armată. Către 1923 autoritățile sovietice au închis mănăstirea și au făcut pe teritoriul ei căminul comunei uzinei Radio.

În 1922 episcopul Nicanor s-⁠a îmbolnăvit grav și la 5 august 1922 a fost lăsat la odihnă, la cerere, rămânând egumen al mănăstirii. Patriarhul Tihon i-⁠a îngăduit cererea de retragere. Încă de la Academie îl cunoscuse pe viitorul lui urmaș la vicariatul episcopal, Platon, a cărui catedră de Bogorodsk a luat-⁠o. A adormit la 30 octombrie 1923, de ftizie, în vârstă de aproape 39 de ani, și a fost îngropat pe cimitirul Semionovski din Moscova.

Mormântul și numele

Mormântul lui era cinstit de credincioși, care comandau acolo mereu parastase și litii. În 1931 autoritățile au anunțat desființarea cimitirului Semionovski și au dat voie rudelor să mute rămășițele altundeva, iar cea mai mare parte au fost duse la cel mai apropiat, cimitirul Preobrajenski. În 1946 mormintele rămase au fost deschise, rămășițele arse, iar cimitirul distrus în mare parte (cu totul în anii 1970). Ce s-⁠a întâmplat cu rămășițele episcopului Nicanor nu se știe sigur. O tradiție spune că au fost mutate și reîngropate pe teritoriul bisericii Sfântului Nicolae de la cimitirul Preobrajenski.

Numele episcopului Nicanor a fost trecut în lista de lucru nominală a noilor mucenici și mărturisitori ruși, în pregătirea canonizării făcute de Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate în 1981. Canonizarea însăși nu a fost nominală, iar lista noilor mucenici a fost publicată abia la sfârșitul anilor 1990. De aceea nu se poate spune că episcopul Nicanor este un sfânt canonizat pe nume.