Nicolae

Nicolae de la Mănăstirea Grigoriu, ieromonah, cu numele de familie Kantaros, s-⁠a născut la 10 iunie 1911 în satul Kaparelli din ținutul Mantineia, Arcadia. A fost al patrulea dintre cei zece copii ai părinților săi evlavioși, Evanghelos și Vasiliki. Frații lui mai mari au prosperat la Tripoli cu prepararea și vânzarea de produse lactate, cunoscute și azi sub numele «Frații Kantaros». Micul Constantin a arătat o înclinație deosebită spre învățătură; de aceea a fost primul elev la școala primară pe care a terminat-⁠o în satul lui. A avut aceeași reușită și la gimnaziul din Tegea. Dar nu a continuat studiile superioare, în ciuda stăruințelor repetate ale învățătorului lui, Dunukos, către tatăl său.

Odată a venit prin satele Tegeii un monah athonit, originar din satul Vuno al Tegeii, numit Averchie, care locuia într-⁠o chilie din Karyes. S-⁠au cunoscut cu tânărul Constantin Kantaros și l-⁠a luat cu el în Sfântul Munte în 1929, la optsprezece ani, după ce i-⁠a promis că îl va ajuta să studieze la Școala Athoniada. În loc să ajungă în băncile școlii, a ajuns în strănile unei mici mănăstiri din Karyes, unde a fost tuns monah. Mănăstirioara era chilia Arhanghelilor. Acolo, într-⁠o mică obște, și-⁠a început nevoințele monahale, fiindcă a crezut cuvintele care i s-⁠au spus, că cel mai mare scop al omului este mântuirea sufletului. Dar nu și-⁠a uitat niciodată dorul tainic după învățătură și cultură.

În chilia aceasta trăiau împreună șase frați, cu bătrân pe monahul Averchie. Ceilalți erau părintele Gheorghe, părintele Gavriil, monahii Neofit și Cosma, și ultimul el însuși. Pe lângă datoriile monahale, pe care le împlineau cu strictețe, se ocupau și cu agricultura. Bătrânul lor, monahul Averchie, nu ceda în privința rânduielii slujbelor zilnice și a canonului personal de rugăciune. Mai ales Postul Mare îl petreceau, după rânduială, fără untdelemn, în afară de sâmbătă și duminică, indiferent dacă vreunul din obște era bolnav, slab sau fără puteri. Nu era loc de iconomie. De aceea zicea monahilor lui: «Mai bine să vă îngrop decât să vă duc la osândă călcând posturile Bisericii noastre.» În vremea lor, 1935, canonul monahului era neschimbat pentru toți: trebuia să facă în fiecare zi 300 de metanii pe pământ.

Un tovarăș povestește că părintele Nicolae avea multe ceasuri de masă, unele cu cheie, altele mai noi, electronice. Le potrivea pe toate, vreo zece, ca să sune fiecare din zece în zece minute, cam cu două ore înainte de începutul slujbei. Pentru orice siguranță, ca să nu-⁠l ia somnul după atâtea ceasuri deșteptătoare, înștiința și pe fratele vecin; de aceea până la urmă acesta îl trezea și îl îndemna să fie ca el la timp în biserică. Povestirea se oprește aici, fiind începutul unei lucrări mai largi. Anul adormirii nu se cunoaște. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.