Pafnutie Cefalas

Sfântul Cuvios Pafnutie Cefalas a trăit la hotarul dintre secolele al III-⁠lea și al IV-⁠lea și a fost contemporan cu Sfântul Antonie cel Mare, care îl prețuia. Nu este cunoscut hagiografiei grecești și latine, dar este amintit în sinaxarele alexandrin și etiopian și în câteva minologhioane slave.

Pafnutie a petrecut în pustie optzeci de ani, purtând o singură haină. Avea mare înțelepciune și darul învățăturii; nu judeca niciodată pe cei păcătoși, ci vorbea cu judecată, spre folosul ascultătorilor. Învăța că tot ce ni se întâmplă este fie voia lui Dumnezeu, fie îngăduința Sa: faptele făcute spre slava Lui sunt după voia Lui, iar necazurile sunt îngăduite pentru îndreptarea și pocăința noastră, mai ales când dăm prea multă însemnătate nouă înșine și nu vedem în Dumnezeu pricina faptelor noastre bune. Spunea și că nimeni nu poate cădea fără îngăduința lui Dumnezeu și până ce îngerul păzitor nu se îndepărtează de el, și îndemna pe ucenici să preferă întristarea odihnei, smerenia slavei și să iubească mai mult să dea decât să ia.

Odată, niște monahi au venit la Sfântul Antonie cu plângere împotriva unui frate pe care îl socoteau căzut în desfrânare, iar fratele tăgăduia. Pafnutie, de față la discuție, a povestit o pildă: a văzut pe malul unui râu un om afundat în noroi până la genunchi, iar cei care au venit să-⁠l scoată au rămas ei înșiși afundați până la gât. Auzind pilda, Antonie a spus că Pafnutie este un adevărat nevoitor, care știe să vindece și să mântuiască sufletele. Monahii care se plânseseră au cerut iertare fratelui nedreptățit.

Pomenirea lui se face la 10 martie (zi mobilă), după stilul nou; în tradiția alexandrină este la 9 sau 10 martie. Nu este trecut în calendarul actual al Bisericii Ortodoxe Ruse.