Paisie cel Scurt de la Putna

Paisie, numit cel Scurt, a fost arhimandrit și al doilea egumen al Mănăstirii Putna, din 1476 până la adormirea sa, la 15 februarie 1502. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

Își făcuse metania la Mănăstirea Neamț. A venit la Putna în 1470, odată cu egumenul Ioasaf, iar după moartea acestuia a fost ales de sobor părinte duhovnicesc al mănăstirii. A povățuit Putna cu înțelepciune douăzeci și șase de ani, din vara anului 1476, continuând și desăvârșind lucrarea înaintașului său. În vremea lui s-⁠au dezvoltat școlile de caligrafi, de grămătici și de muzică bisericească, iar Putna a ajuns una din cele mai cunoscute mănăstiri ale Moldovei, alături de Neamț, Bistrița și Moldovița. Se copiau și se împodobeau acolo cărți de slujbă și de învățătură patristică, între care Tetraevanghelele lui Nicodim și Paladie, mineiele lui Casian, Scara lui Vasile și predicile lui Gură de Aur copiate de Chiriac. Sub îndrumarea lui a cântat și a compus protopsaltul Eustatie. În școala de grămătici s-⁠au scris, la porunca lui Ștefan cel Mare, Cronica și Analele Putnene, iar tineri din satele Moldovei de Nord se pregăteau pentru preoție, învățând teologie, cântare și formare duhovnicească.

La duhovnicii Putnei se spovedeau episcopi, preoți, dregători și domnul însuși. Patericul socotește că Paisie i-⁠a fost multă vreme duhovnic și sfetnic de taină lui Ștefan, alături de Daniil Sihastrul. Când mănăstirea a ars, în 1484, Paisie, ajutat de domn, a înnoit acoperișul bisericii, a zidit chilii noi și a adus alte îmbunătățiri, devenind cu adevărat ctitor al așezării.

A trecut la Domnul la 15 februarie 1502, lăsând o obște numeroasă cu o rânduială monahală dintre cele mai înfloritoare.