Paisie Iaroslavov

Egumenul Paisie Iaroslavov a fost monah, nevoitor, copist de manuscrise și scriitor, cel mai cunoscut monah al mănăstirii Spasso-⁠Kamenni de pe lacul Kubenskoe, în regiunea Vologda, și cel mai vechi reprezentant al așa-⁠numiților „stareți de dincolo de Volga”. S-⁠a născut pe la mijlocul secolului al XV-⁠lea la Iaroslavl și a murit în 1501. A fost ucenicul căruia i-⁠a urmat Nil de la Sora, iar vederile lor arată dragostea pentru o viață monahală lăuntrică, nu doar de aparență.

Viața

S-⁠a născut pe la mijlocul secolului al XV-⁠lea la Iaroslavl și a fost tuns în monahism la mănăstirea Spasso-⁠Kamenni, în cinstea Cuviosului Paisie cel Mare. A fost monah la mănăstirea Kirilo-⁠Belozerski, apoi a trăit o vreme la Lavra Sfânta Treime-⁠Sfântul Serghie (1467-1474) și, la stăruința marelui cneaz, a fost chiar egumen acolo (1479-1482), dar a plecat curând, fiindcă „nu putea îndrepta monahii spre calea lui Dumnezeu, spre rugăciune, post și înfrânare, ei voiau chiar să-⁠l omoare”. Îl aflăm apoi la Moscova: în 1484 marele cneaz se sfătuiește cu el în pricina mitropolitului Gherontie, care se certase cu cneazul și voia să-⁠și lase scaunul, și îl îndeamnă să fie mitropolit, dar el refuză; cronicarul dă ca pricină nereușita lui ca egumen. După alte știri, marele Ivan al III-⁠lea i-⁠a propus să-⁠i urmeze lui Gherontie după moartea acestuia, în 1489. În 1490 a fost prezent la sinodul din Moscova despre ereticii din Novgorod. În 1480, împreună cu mitropolitul Gherontie și arhiepiscopul Vasian, a mijlocit înaintea marelui cneaz pentru fratele acestuia. A fost și nașul copiilor cneazului.

La sinodul din 1503 a vorbit împotriva proprietăților mănăstirești. Împreună cu ucenicul și apropiatul său Nil de la Sora († 1508), s-⁠a bucurat de o prețuire neobișnuită, atât în rândul ierarhilor, cât și din partea marelui cneaz. În 1489, arhiepiscopul Ghenadie al Novgorodului, aflat în luptă cu erezia locală și scriind arhiepiscopului Rostovului, i-⁠a cerut să se sfătuiască cu Paisie și Nil, care trăiau în eparhia lui, și să-⁠i atragă în această luptă, căci se răspândiseră în popor vorbe despre apropierea sfârșitului lumii; el însuși voia să stea de vorbă cu acești bătrâni cunoscători și chiar i-⁠a chemat la el. Marele cneaz îi avea la mare cinste: după mărturia contemporanilor, ei, „pentru viața lor aspră și multa lor virtute, aveau mare îndrăzneală înaintea Suveranului și erau foarte bine primiți și cinstiți de el”.

Scrierile

Paisie este autorul „Povestirii despre mănăstirea Spasso-⁠Kamenni”, care istorisește istoria mănăstirii și lupta creștinismului cu păgânismul în acel ținut. A mai scris „Despre a doua căsătorie a marelui cneaz Vasile”, care dă știri prețioase despre rolul diferiților clerici în această căsătorie și cuprinde scrisori de la patru patriarhi ecumenici și de la monahi athoniți.

Ideile lui

Paisie este cel mai vechi reprezentant al „stareților de dincolo de Volga”. Direcția lor generală a fost ascetică strictă, dar mult mai lăuntrică decât o înțelegea majoritatea monahismului rus de atunci. Fondul aspirațiilor lor era întâietatea duhovnicescului, a ideii, față de aspectul exterior și rânduiala de formă. În gândirea stareților se vede pecetea duhovniciei creștine vechi: ei voiau să se apropie de idealul evanghelic de la început. Monahismul, după ei, trebuie să fie nu trupesc, ci duhovnicesc, și cere nu o omorâre exterioară a trupului, ci o desăvârșire lăuntrică, pentru că terenul nevoințelor monahale nu este carnea, ci gândul și inima. A-⁠ți slăbi voit trupul este de prisos și slăbiciunea trupului poate chiar să împiedice nevoința îndreptării morale; monahul poate și trebuie să-⁠și hrănească și să-⁠și sprijine trupul, ținând seama de slăbiciuni, de boală și de bătrânețe. Nil de la Sora, ucenicul lui Paisie, dă doar o învățătură generală despre post. Era dușman al oricărei aparențe exterioare, socotea de prisos vasele scumpe din biserici, de aur sau de argint, și podoabele; bisericile trebuie să aibă doar ce e de trebuință, ce se găsește peste tot și se cumpără ușor; și ce ar fi de dat bisericii, mai bine să se dea săracilor. Nevoința îndreptării morale a monahului trebuie să fie înțeleaptă și conștientă, săvârșită nu din silă și din poruncă, ci „cu cercetare” și „cu judecată”. Nil cere monahului nu ascultare mecanică, ci conștiință în nevoință, dar fără a nimici voia liberă. Voia personală a monahului, ca a oricărui om, se supune, după stareți, unei singure autorități: „scrisorilor dumnezeiești”, singurul izvor pentru cunoașterea datoriilor morale și religioase. De aceea cercetarea Scripturilor și studiul lor sunt datoria de căpetenie a monahului; dragostea de „cercetare” și de cărți era o trăsătură deosebită a stareților. Ei adăugau însă că Scripturile „nu sunt toate dumnezeiești”, așa că studiul lor trebuie unit cu o privire critică asupra masei de material scris; astfel, Nil, copiind cărți, supunea textul unei critici mai mult sau mai puțin atente. Această idee de critică era foarte caracteristică pentru ei și neobișnuită pentru cercul cărturarilor de atunci.

Stareții de la Beloozero nu și-⁠au ascuns dezaprobarea pentru neorânduielile pe care le vedeau la cei mai mulți monahi ruși de atunci. Paisie, după cum am văzut, a încercat zadarnic să-⁠și întoarcă monahii spre „calea lui Dumnezeu, rugăciune, post, înfrânare” și a protestat în tăcere împotriva demoralizării mănăstirilor, lăsând egumenia; urmașii lui, Nil de la Sora și Vasian Patrikeev, au luat deschis poziție. Stareții de la Beloozero, în frunte cu Paisie, au fost, după cum se știe, cei mai hotărâți potrivnici ai averilor mănăstirești și predicatori înfocați ai sărăciei monahale de la început. Orice proprietate o socoteau potrivnică făgăduințelor monahale; monahii trebuie să trăiască din munca lor, iar milostenia să o primească numai în cazuri extreme, să nu aibă și nici să nu poftească să aibă. Ceea ce era obligatoriu pentru monah era obligatoriu și pentru mănăstire. Chestiunea averilor mănăstirești era arzătoare, iar atitudinea stareților a fost, după contemporani, una dintre pricinile dușmăniei unor oameni ca Iosif de Volokolamsk, „prima neînțelegere” dintre ei. Odată cu predica nestăpânirii monahale, stareții de la Beloozero au fost și predicatori ai unei mai mari toleranțe religioase, în chestiunea ereticilor din Novgorod, ceea ce a fost „a doua neînțelegere” cu iosifiții. Arhiepiscopul Ghenadie sfătuia pe episcopii adunați la Moscova ca sinodul să fie făcut doar ca ereticii să fie pedepsiți, arși și spânzurați, iar Iosif de Volokolamsk spunea că ereticul și apostatul trebuie nu numai osândiți, ci și blestemați, trimiși în surghiun și dați unor pedepse crude; stareții de la Beloozero s-⁠au ridicat împotriva acestei vederi aspre, într-⁠o epistolă comună, arătând că Biserica nu pedepsește pe eretici pocăiți, ci îi primește „cu brațele deschise”. Spre deosebire de Iosif, care citea mai mult Vechiul Testament, stareții se rezemau mai ales pe Evanghelie. În alte chestiuni bisericești mai mărunte au avut și ei vederi deosebite, ca în cea a „preoților văduvi”: la sinodul din 1503, toți preoții și diaconii văduvi au fost lipsiți de dreptul de a sluji; stareții de la Beloozero, în frunte cu Nil, prezenți la sinod, s-⁠au pronunțat împotriva hotărârii. Vederile lor au triumfat mai târziu, la sinodul din Moscova din 1666-1667.