Paisie Nichitencu de la Sihăstria

Paisie Nichitencu, născut în 1892 în nordul Bucovinei, a fost monah timp de aproape o jumătate de secol bucătarul mănăstirilor Dragomirna și Sihăstria. A adormit la sfârșitul anului 1970. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

A intrat în viața monahală în 1933, iar după un an a primit tunderea la un schit de lângă Cernăuți. Patericul îl descrie plin de dragoste, ascultător și fără nicio răutate, ca un copil. Toată viața, aproape cincizeci de ani, a purtat cea mai grea ascultare din mănăstire, aceea de bucătar. Păstra tăcerea, lucra cu mâinile, iar cu mintea și inima se ruga neîncetat. Dobândise darul lacrimilor, cu care se mângâia zi și noapte la chilie, la biserică și la ascultare. Era atât de blând și luminat la față, încât vederea chipului său liniștea pe cei care îl întâlneau.

Nu a plecat niciodată din mănăstire să-⁠și vadă rudele. În 1950 starețul l-⁠a lăsat să meargă câteva zile în satul natal, dar în gara Suceava a venit un frate și i-⁠a spus că starețul îl cheamă înapoi, pentru că nu are pe nimeni la bucătărie. Părintele Paisie și-⁠a tăiat voia, și-⁠a făcut semnul crucii și s-⁠a întors la mănăstire și nu a mai cerut să plece vreodată. După douăzeci și opt de ani de ascultare la Dragomirna, în 1960 a fost mutat la Sihăstria, unde a continuat aceeași ascultare încă șase ani.

Toți se foloseau de viața lui și voiau măcar să-⁠i vadă chipul, dar el vorbea foarte puțin. Zece ore pe zi stătea în bucătărie, curăța cartofi, tăia legume, făcea focul și se ruga în taină cu rugăciunea lui Iisus, iar din ochii lui picurau mereu lacrimi. Purta în sân un prosop alb cu care își ștergea fața, ca să nu fie observat, și nu privea în ochii nimănui. Dacă cineva îi cerea binecuvântare în curte, făcea metanie până la pământ, îi cuprindea mâna în palme și răspundea cu ochii umezi: binecuvintează-⁠mă, părinte. La biserică stătea nemișcat în picioare până se sfârșea slujba, iar în chilie citea mai ales Psaltirea și paraclisul Maicii Domnului.

Ultimii ani i-⁠a petrecut doar în rugăciune. Se mărturisea săptămânal și primea de două ori pe lună Sfintele Taine. La sfârșitul lui 1970 a adormit cu pace, cu numele lui Hristos în inimă și pe buze. Este socotit în Pateric cel mai cunoscut lucrător al rugăciunii inimii din a doua jumătate a secolului al XX-⁠lea.