Patapie și Nicandru de pe Ceahlău

Patapie și Nicandru au fost doi sihaști din nord-⁠vestul Ceahlăului, în secolele XVII-⁠XVIII: schimonahul Patapie, de metanie la Mănăstirea Cerebuc, și ieroschimonahul Nicandru, de metanie la Pionul. Sunt cinstiți de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Ajunși cunoscuți în satele de pe Valea Bistriței, s-⁠au retras în pădurile nepătrunse din jurul Ceahlăului, urmând sihaștrii care se liniștiseră acolo. Patapie și-⁠a făcut un bordei de lemn pe marginea unui pârâu și s-⁠a nevoit acolo peste douăzeci de ani cu un ucenic, în post lung, citirea zilnică a Psaltirii, metanii și priveghere de noapte. Pentru smerenia inimii lui a ajuns un rugător căutat de cei suferinzi, dintre care mulți s-⁠ar fi vindecat prin rugăciunile lui.

Nicandru avea chilia într-⁠o poiană mică, mai sus de Mănăstirea Durău, unde s-⁠a nevoit singur mulți ani. Patericul îl descrie ca pe un tămăduitor al bolnavilor din sate, care urcau în munte la chilia lui. Îi punea să postească desăvârșit până la trei zile, îi spovedea, le citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare și, cu darul lui Hristos, se întorceau sănătoși acasă. Era și duhovnic al sihaștrilor de pe Ceahlău și al tuturor celor care ajungeau la chilia lui; chiar Patapie era unul dintre ucenicii lui.

Amândoi s-⁠au mutat la cele veșnice spre sfârșitul secolului al XVIII-⁠lea. Numele lor trăiesc în toponimia muntelui: Pârâul lui Patapie, Pârâul lui Nicandru și Poiana lui Nicandru, în grai popular Padina lui Nicandru.