Pavel de la Rusicon

Pavel de la Rusicon a fost ieroschimonah rus, născut la Kaluga, egumen al Schitului Sfântul Ilie și cel dintâi egumen rus al mănăstirii Sfântul Pantelimon după întoarcerea rușilor. A adormit la 2 august 1840. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

S-⁠a născut într-⁠o familie de negustori bogați din Kaluga, cu numele Petru. Din copilărie voia să se călugărească, dar părinții l-⁠au silit să se căsătorească; după trei ani de căsnicie avea două fiice. Într-⁠o noapte, după lungă rugăciune, i-⁠a spus soției, cu lacrimi, că toate bunătățile lumii sunt trecătoare și că trebuie să slujească lui Dumnezeu; ea l-⁠a lăsat să plece. A mers întâi la Ierusalim, apoi pe Athos, și a intrat în Schitul Sfântul Ilie. Zece ani soția a plâns și l-⁠a așteptat; aflând că el a devenit monah și ieromonah pe Athos, a intrat într-⁠o mănăstire din Kaluga, ca monahia Pavla. Optsprezece ani a trăit în schit în ascultare deplină. În vremea războiului frații s-⁠au risipit; după opt ani de rătăcire, Pavel și egumenul Partenie s-⁠au întors cu greu la schit. În 1837 o epidemie de ciumă a lovit schitul și aproape toată frăția, și pe egumen; Pavel era singurul care n-⁠a luat leacuri împotriva ciumei. După epidemie a stat patruzeci de zile în carantină, apoi frații din toate mănăstirile au ridicat din Xiropotam o parte din Lemnul Sfintei Cruci. A fost ales egumen, a adunat până la patruzeci de frați și a rânduit în schit viața de obște.

În toamna lui 1839 grecii de la Sfântul Pantelimon l-⁠au rugat să vină la ei, cu binecuvântarea duhovnicului Arsenie. La 21 noiembrie 1839 a intrat în vechea moștenire rusă, mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, și a sfințit biserica Sfântului Mitrofan de Voronej. A trăit acolo opt luni, uimindu-⁠i pe greci prin smerenie și răbdare. A îndurat și prigoniri: după alungarea rușilor din schit, a ajuns egumen ieromonahul Acachie, cel care îl prigonise cel mai mult; când acesta a risipit averea schitului și a fost arestat, Pavel, chemat să arate ce lipsește, i-⁠a acoperit păcatul și a spus că totul este la locul lui, ceea ce a uimit tot Athosul. A început să se îmbolnăvească la 28 iulie 1840 și, la 2 august, în timpul utreniei din chilie, când se cânta „Dumnezeu este Domnul și S-⁠a arătat nouă", a murit stând, cu capul plecat pe piept, ca într-⁠un somn dulce. După trei ani, după obiceiul athonit, oasele lui au fost scoase: erau galbene ca ceara și răspândeau mireasmă.