Peon Sihastrul de pe Ceahlău

Peon a fost ieroschimonah și sihastru, cel care a făcut din Ceahlău un fel de Athos românesc, în secolele XV-⁠XVI. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Își făcuse metania în Schitul lui Silvestru, la nord de Ceahlău. Plin de râvnă, a sihăstrit mulți ani pe culmea unui deal din apropiere, numit până azi Dealul lui Peon. Dorind să urmeze marilor pustnici egipteni și sinaiți, și-⁠a făcut apoi o colibă pe vârful muntelui și a trăit acolo peste zece ani, rugându-⁠se neîncetat pentru lume și îndurând frigul iernii, vânturile și ispitele. Au venit câțiva ucenici, iar el a devenit părinte duhovnicesc al tuturor sihaștrilor din jurul muntelui. Văzându-⁠le râvna, a așezat pe vârf un clopot și o toacă de lemn și a rânduit să se sune în fiecare zi și la miezul nopții, spre trezirea la rugăciune a monahilor. Din această rânduială vin numele celor două vârfuri, Toaca și Panaghia.

Tot el a rânduit hramul muntelui, la 6 august, Schimbarea la Față, ca la Athos, și a ridicat deasupra o mică biserică de lemn, unde se făcea Liturghia. În acea zi se adunau o dată pe an toți sihaștrii și credincioșii din jur: priveghere toată noaptea, Liturghie, împărtășire, masă împreună, apoi fiecare cobora la chilia lui. Patericul notează că Ceahlăul este singurul munte din Carpați și din Balcani cu zi de hram, ca Athosul. Multă vreme muntele a fost numit Muntele lui Peon, popular Pionul.

Spre bătrânețe s-⁠a așezat în sihăstria lui Silvestru, la poalele muntelui, a înnoit-⁠o din temelii și a strâns în obștea ei până la treizeci de monahi. De la el se numește până azi Mănăstirea Pionul. A adormit cu pace după ce a trecut de optzeci de ani.