Procopie (Picu) Pătruț

Procopie (Picu) Pătruț, născut în 1818 la Săliștea Sibiului, a fost monah, misionar, poet, caligraf și miniaturist autodidact. A murit în septembrie 1872. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; în 1948 a fost propus pentru canonizare ca sfânt național.

Părinții lui, oieri credincioși, l-⁠au crescut în frica de Dumnezeu. A învățat scrisul și cititul la școala din sat, iar cântarea bisericească de la preotul bisericii mari, unde a intrat de la unsprezece ani ajutor de paracliser. Atras de viața religioasă, de pildele cuvioșilor și ale mucenicilor, s-⁠a hrănit din cărțile sfinte aflate în bisericile și în casele satului. Primul lui manuscris datează din 1837. A adunat, prin oierii care coborau cu turmele, cele mai însemnate scrieri bisericești și morale ale vremii și a devenit un remarcabil autodidact.

A scris în versuri, care se cântau, viețile sfinților și mucenicilor și tâlcul praznicelor Bisericii, pe care le-⁠a caligrafiat și ilustrat el însuși în manuscrise. În 1849, tânărul Oprea s-⁠a călugărit la Schitul Cheia din Vâlcea, cu numele Procopie. S-⁠a întors apoi în satul natal, unde a dus o viață duhovnicească exemplară, de paracliser și misionar printre ai lui, vestind credința și morala creștină, în viu grai, în cântări și în miniaturile cu care și-⁠a împodobit scrierile. Serile le petrecea printre sătenii care veneau să-⁠l asculte și să învețe cântările de strană.

A lăsat peste patruzeci de volume manuscrise, cu poezie, dramă, imnuri și cântări, lucrări de caligrafie și copii bisericești, însoțite de aproape trei mii de miniaturi colorate; o parte a operei sale așteaptă încă publicarea. După patruzeci și trei de ani de slujire a Bisericii și de luminare a poporului, a murit în septembrie 1872. Mormântul lui se află în cimitirul bisericii mari din Săliștea Sibiului, lângă cel al fratelui său Nicolae.