Rurițiu din Limoges

Sfântul Rurițiu (Ruricius) a fost un aristocrat galo-⁠roman care a devenit episcop al orașului Limoges, în Galia, între anii 485 și 510, în vremea stăpânirii vizigote și a Bisericii nedespărțite. Este cunoscut mai ales prin scrisorile sale, care s-⁠au păstrat și care arată viața creștinilor romani cultivați sub stăpânirea barbarilor. Nu trebuie confundat cu ginerele său, Sfântul Rustic, arhiepiscopul Lyonului.

Neamul

Despre viața lui se știu puține lucruri, iar scrisorile lui cuprind puține amănunte personale. Data și locul nașterii nu se cunosc. Știm că a ajuns bunic și chiar străbunic, deci a trăit cel puțin până pe la 65-70 de ani; de aceea nașterea lui este așezată pe la anul 440. Avea legături strânse cu Aquitania, mai ales cu ținutul Cahors, unde stăpânea pământuri, în preajma localității Gourdon.

După poetul Venanțiu Fortunat, Rurițiu făcea parte din familia Aniciilor, unul dintre cele mai de seamă neamuri aristocratice ale Romei. Legătura nu este limpede, iar istoricii au propus mai multe explicații. După unii, era fiul unui Constanțiu și al unei Leonția, din neamul aristocratic al Pontiilor Leonții din Burdigala (Bordeaux), același din care se trăgea și Sfântul Paulin de Nola; după alții, mama sa ar fi fost fiica lui Adelfiu, episcop de Limoges, iar Rurițiu ar fi fost nepotul unuia dintre cei doi frați, Adelfiu și Hermogenian, care au păstorit pe rând la Limoges. O altă ipoteză îl face fiul unui proconsul al Africii, al cărui nume nu se cunoaște, și frate cu Camil și cu Firmin din Arles. Chestiunea rămâne deschisă.

Educația și căsătoria

A primit o educație aleasă pentru vremea lui. Cunoașterea limbajului juridic, care se vede în scrisori, arată că a fost probabil o vreme avocat. În tinerețe a corespondat cu Sidonius Apollinaris, de la care a primit trei scrisori, și a fost un timp ocrotitul acestuia.

Pe la anul 460 s-⁠a căsătorit cu Hiberia, fiica senatorului arvern Ommatius, urmaș al unui patriciu din secolul al IV-⁠lea numit Philagrius; după unii, Ommatius ar fi fost înrudit cu împăratul Avitus. Au avut cel puțin cinci fii: Ommatius, cel mai mare, care a fost episcop de Tours între 522/523 și 526, Eparhius, preot pe lângă episcopul de Clermont, Constanțiu, Leonțiu și Aurelian. Izvoarele mai pomenesc și fiice, una căsătorită cu Rustic, episcopul Lyonului, alta cu Agricola, fiul lui Avitus. Rurițiu a avut mai mulți nepoți și cel puțin un strănepot.

Episcop la Limoges

Hiberia l-⁠a sprijinit în hotărârea de a se dărui vieții bisericești. În 477 sau ceva mai târziu a intrat în rândul clerului. În acea vreme, după căderea stăpânirii romane în Galia, mulți aristocrați galo-⁠romani intrau în slujirea Bisericii, unde își păstrau înrâurirea și o anumită siguranță. După moartea regelui vizigot Euric, la 28 decembrie 484, Rurițiu a devenit episcop al Limoges-⁠ului.

În toată vremea episcopatului său a domnit fiul lui Euric, Alaric al II-⁠lea, care pare să fi folosit și priceperea juridică a episcopului. Rurițiu a zidit pe la anul 485 mănăstirea și biserica Sfântului Augustin din Limoges, singura lui lucrare păstrată în amintire în afară de scrisori.

Ultima sa scrisoare datează de la sfârșitul anului 506, de aceea moartea lui este adesea pusă în 507, dar se poate să fi trăit până pe la 510. A fost îngropat în biserica Sfântului Augustin, pe care o zidise.

Scrisorile

S-⁠au păstrat 83 de scrisori ale lui, dintre care 12 adresate lui, într-⁠un singur manuscris, Codex Sangallensis 190. Ele acoperă aproape treizeci de ani și arată ce s-⁠a petrecut în Galia după retragerea definitivă a Romei, pe la 480. Rurițiu este unul dintre cei patru aristocrați galo-⁠romani din secolele V-⁠VI ale căror scrisori s-⁠au păstrat în număr mare, alături de Sidonius Apollinaris, episcop de Clermont, Avitus, episcop de Vienne, și Ennodius, episcop de Pavia; toți făceau parte dintr-⁠o strânsă rețea aristocratică din care se alegeau episcopii Galiei.

Cele mai multe scrisori sunt adresate episcopilor din jur și rudelor. Ele vorbesc foarte puțin despre stăpânirea vizigoților, ceea ce i-⁠a făcut pe unii istorici să se întrebe cât de mult a schimbat aceasta viața localnicilor. Unii le-⁠au socotit sărace pentru istoric, pentru că Rurițiu obișnuia să transmită veștile importante prin viu grai, prin cei care duceau scrisorile. Alții, între care traducătorul lor, Ralph Mathisen, le socotesc foarte prețioase pentru înțelegerea supraviețuirii culturii clasice și a vieții creștine din Galia romană târzie, ca mărturie a unui episcop obișnuit, mai puțin amestecat în politică. Ele aruncă lumină și asupra împrejurărilor bătăliei de la Vouillé, de lângă Poitiers, din 507, în care francii i-⁠au învins pe vizigoți.

Pentru Rurițiu, scrisoarea era mijlocul principal de a păstra legăturile de prietenie și de rudenie într-⁠o vreme de decădere a vieții literare, iar stilul lui este socotit un bun exemplu al retoricii galice din acea epocă.