Sarra Potemkina

Schimonahia Sarra (în lume Nadejda Alexandrovna Potiomkina) a fost o cunoscută stareță de viață sfântă din Mănăstirea Spaso-⁠Borodino. S-⁠a născut în 1812 în gubernia Smolensk și a murit în 1908. Sursele din fișă nu spun că ar fi canonizată, așa că ea nu este trecută oficial între sfinți și o prezentăm ca o stareță de viață cuvioasă, cinstită de oameni.

Se trăgea din neamul nobil al Potiomkinilor. Părinții ei aveau o moșie în satul Belomir din gubernia Smolensk. În familia lui Alexandru Ivanovici (1780-1838) și a Anei Mihailovna (născută Lîkoșina) erau doi fii și cinci fiice, iar Nadejda era al cincilea copil. Tatăl ei a fost în 1811 lipsit de ranguri și de nobilime și dat în armată pentru că întocmise un act fals și primise pe baza lui 57.890 de ruble de la consiliul de tutelă din Moscova. În 1827 i-⁠au fost date înapoi drepturile nobiliare. După moartea ambilor fii și-⁠a dăruit averea și s-⁠a călugărit la Mănăstirea Mitrofanie din Voronej.

În jurul anului 1826 a venit în vizită la Potiomkini o rudă a lor, starețul Zosima. Nadejda a fost trimisă cu el la comunitatea de femei întemeiată de stareț, în cinstea icoanei Maicii Domnului Smolenskaia „Hodighitria”. După moartea mamei, a trebuit să se întoarcă acasă, dar starețul l-⁠a convins pe tatăl ei s-⁠o lase să meargă la mănăstire. La sfârșitul anului 1832, starețul a dus-⁠o el însuși la comunitatea Spaso-⁠Borodino, întemeiată de Margareta Tucikova pe locul unde murise soțul ei în bătălia de la Borodino.

După moartea starețului Zosima, în 1833, Nadejda a rămas o vreme la Spaso-⁠Borodino. La 10 aprilie 1837, mitropolitul Filaret a scris egumenei că fata nu este pe deplin sănătoasă și că trebuie dusă la moaștele Sfântului Mitrofan. Dusă la Voronej, lângă moaștele Sfântului Mitrofan, s-⁠a vindecat. Dar, încălcând voia starețului și așezându-⁠se în pustia Hodighitria, s-⁠a îmbolnăvit din nou. După ce pustia a fost întărită în 1841 ca așezământ de obște, a fost tunsă rasofor cu numele Zosima. În boală i s-⁠a arătat în vedenie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În 1846 a trebuit să părăsească pustia, ale cărei surori, după cum a spus mai târziu ea însăși, nu o iubeau, poate pentru că așa merita.

Cu binecuvântarea mitropolitului Filaret a fost primită iar la Spaso-⁠Borodino, unde i s-⁠a ivit o boală la picioare, care le-⁠a încovoiat până ce tălpile au ajuns la spate. Din 1857 nu a mai ieșit din chilie.

În anii 1870 a fost tunsă în schima cu numele Sarra de către ieromonahul Adrian de la Mănăstirea Luzeț. Țintuită în scaun, își petrecea zilele și nopțile în rugăciune și în citirea cărților duhovnicești. Ascultarea ei era să primească pentru convorbiri oamenii care veneau la mănăstire. Sunt multe mărturii despre înainte-⁠vederea ei. În ultimii cinci ani s-⁠a străduit să păstreze tăcerea, iar pe cei ce veneau îi sfătuia foarte pe scurt. A proorocit că deasupra ei va fi o altă stareță de la Borodino, Rahila (1833-1928).

A murit în 1908 și a fost îngropată în spatele altarului bisericii mănăstirii. Locul exact al mormântului nu se mai cunoaște azi.