Serghie al II-⁠lea

Sfântul Serghie al II-⁠lea a fost Patriarh al Constantinopolului între 1001 (după alte date 998 sau 999) și moartea sa, în iulie 1019, în vremea împăratului Vasile al II-⁠lea. Om învățat și de neam ales, rudă a Patriarhului Fotie cel Mare, a fost mai întâi egumen al mănăstirii Sfântul Manuil. Ca patriarh a rânduit chestiuni de drept bisericesc și de monahism și s-⁠a împotrivit unor măsuri fiscale ale împăratului. Pomenirea lui se face la 12 aprilie. Despre unele fapte atribuite lui, mai ales despre o ruptură cu Roma, izvoarele nu se potrivesc, și acest lucru este arătat mai jos.

Originea și alegerea

După istoricul Ioan Skylitzes, Serghie era rudă a celebrului Patriarh Fotie I din secolul al IX-⁠lea. Gradul rudeniei este nesigur: unele izvoare îl numesc strănepot al lui Fotie, altele nepot, deși după vârstă prima variantă pare mai cu temei. Era fratele magistrului Cosma, primul judecător al Constantinopolului. Înainte de alegere a fost egumen al mănăstirii Sfântul Manuil, reînnoită de Fotie, și, după unele izvoare, duhovnicul împăratului Roman I Lecapen. O parte a literaturii mai vechi l-⁠a identificat cu un alt Serghie, egumen al aceleiași mănăstiri și duhovnic al lui Roman I în prima jumătate a secolului al X-⁠lea, dar prosopografia academică socotește identificarea puțin probabilă din pricina marii depărtări în timp.

Data alegerii este discutată. După E. G. Muralt, el era patriarh din iulie 998. După alții, din 999, iar Michel Le Quien socotește tot 999. După Iahia al Antiohiei, a fost numit în al 26-lea an de domnie al lui Vasile al II-⁠lea, adică după 11 ianuarie 1001. Prosopografia modernă dă iunie sau iulie 1001, după o vacanță lungă urmată morții lui Sisinie al II-⁠lea, în 998. A ajuns patriarh la vârstă înaintată. Împăratul Vasile Bulgaroctonul l-⁠a ales. A condus Biserica Constantinopolului optsprezece sau douăzeci de ani și în vremea lui Biserica avea, se spune, 80 de mitropolii, 39 de arhiepiscopii și 550 de episcopii.

Slujirea de patriarh

Serghie era foarte învățat. Continuând linia lui Fotie, a susținut solidaritatea intereselor Bisericii bizantine și ale imperiului în lupta cu Roma papală. Încă din 1001 a judecat o dispută între mănăstirile din Athos: fără să audă și cealaltă parte, nu a hotărât definitiv, ci i-⁠a poruncit protosului de acolo să adune lămuriri și să rezolve pricina. Alte acte ale lui privesc piedicile la căsătorie stabilite de patriarhul Sisinie și disciplina preoților. Un izvor spune că în vremea lui, cu ajutorul clericilor ruși, au fost traduse în limba rusă toate legile bisericești de până atunci.

A fost împotriva alilengionului, adică a punerii în sarcina marilor proprietari de pământ a datoriilor fiscale ale gospodăriilor mai sărace. Vasile al II-⁠lea introdusese această măsură în timpul războaielor lungi, mai ales cu Bulgaria. Cronicile pomenesc protestele patriarhului și ale altor oameni ai Bisericii, dar împăratul nu a anulat hotărârea. Conflictul atingea și interesele marilor proprietari bisericești. După victoria lui Vasile al II-⁠lea asupra Bulgariei în 1018, Serghie a încercat iarăși să obțină anularea poverii fiscale, fără izbândă. În mai 1016 a dat un tomos despre condițiile încredințării mănăstirilor spre administrare unor persoane particulare, în regimul numit haristichie. Încredințarea era îngăduită cu condiția păstrării mănăstirii și a purtării de grijă pentru ea, nu a prefacerii în moșie lumească. Textul nu s-⁠a păstrat întreg. Se știe despre hotărâre și despre semnătura împăratului dintr-⁠un comentariu canonic mai târziu al juristului Teodor Balsamon, din secolul al XII-⁠lea.

În 1004 a binecuvântat căsătoria Mariei, fiica nobilului patrician Roman Argyros, cu Ioan, fiul dogelui Veneției Pietro al II-⁠lea Orseolo. Cronicarul venețian Ioan Diaconul descrie binecuvântarea căsătoriei de către patriarhul capitalei și participarea împăraților la ceremonie, dar nu numește pe Serghie. Atribuirea evenimentului păstoririi lui se sprijină pe cronologia generală.

Simeon Noul Teolog

Un izvor important este viața Sfântului Simeon Noul Teolog, scrisă de ucenicul său Nichita Stithatul în secolul al XI-⁠lea. După ea, Serghie a încuviințat la început cinstirea părintelui duhovnicesc al lui Simeon, Simeon Studitul, dar apoi a fost atras în disputa dintre ucenic și mitropolitul Ștefan al Nicomidiei. În 1009 Simeon a fost surghiunit din capitală. Patriarhul a reluat apoi cercetarea explicațiilor lui și a consimțit la împăcare. Viața este favorabilă lui Simeon: în povestirile despre sprijin, Serghie este numit pe nume, iar în descrierea prigoanei autorul amintește adesea doar „patriarhul”. Această particularitate este însemnată pentru citirea critică a scrierii.

Roma și sfârșitul

Un izvor grec spune că în vremea patriarhiei lui, papa Serghie al IV-⁠lea a pomenit pentru prima oară, în scrisoarea lui de întronizare, Simbolul credinței cu adaosul filioque, și că aceasta a dus pe patriarhul Serghie să șteargă numele papei din diptice, ceea ce a făcut problematică comuniunea dintre Biserici, mult înainte de schisma din 1054. Faptul este numit „schisma celor doi Serghie”. Dar o analiză critică arată că nu există mărturii contemporane despre o asemenea ruptură. Cele mai vechi povestiri aparțin unor autori de la începutul secolului al XII-⁠lea, între ei Eutimie Zigabenul. De aceea această versiune se deosebește de actele de cârmuire bisericească dovedite ale lui Serghie. Un izvor spune că „numele papei a fost scos din diptic” în vremea lui, iar altul nu o afirmă. Serghie a murit în iulie 1019. Urmaș a fost Eustatie.

Pomenirea Patriarhului Serghie a fost cinstită la început doar de mănăstirea Sfântul Manuil, iar azi este cinstită de toată Biserica Ortodoxă la 12 aprilie. I se atribuie și o scriere neterminată despre nestorieni și iacobiți, adresată împăratului Constantin, a cărei atribuire cere prudență, fiindcă Constantin al VIII-⁠lea a devenit împărat singur abia după moartea lui Serghie, deși mai înainte fusese împreună-⁠conducător cu Vasile al II-⁠lea.