Siluan din Egipt

Sfântul Cuvios Siluan din Egipt a fost ucenic al Cuviosului Pahomie cel Mare, venit din lumea comedianților, și s-⁠a făcut pildă a pocăinței și a mântuirii rodite din răbdare și iubire.

Povestea lui pornește de la o observație: nu trebuie să existe margini ale prudenței în pedepsirea greșelilor, căci îngăduința și îndelunga-⁠răbdare au adus mulți oameni la o schimbare mântuitoare, dacă li s-⁠a dat vreme de pocăință și dacă dragostea a vegheat asupra lor. Siluan făcea parte din breasla comedianților și avea o fire sensibilă. Faima nevoitorilor monahi l-⁠a făcut să dorească să le împărtășească viața și a venit la Pahomie, părintele obștii, cerându-⁠i să-⁠l primească ucenic. Pahomie i-⁠a înfățișat tânărului înfocat greutățile drumului, dar, văzând râvna lui, l-⁠a primit în mănăstire. O vreme a împlinit cu mult zel noile îndatoriri, apoi râvna s-⁠a răcit, vechile deprinderi, stăpânite o vreme, au reînviat. Neatenția, glumele nepotrivite pentru un monah, batjocura și vorbăria deșartă îi distrăgeau pe ceilalți și, ajuns de râs, Siluan făcea sminteală într-⁠o viață aspră și adunată. Pahomie a încercat de mai multe ori să-⁠i trezească dispoziția cuvenită; tânărul se îndrepta pentru puțin timp, apoi se risipea iar.

În cele din urmă frații mai în vârstă au cerut ca Siluan să fie alungat, iar Pahomie, după ce a arătat în fața tuturor greșeala vieții lui, i-⁠a spus că trebuie să plece. Atunci s-⁠a trezit în sufletul tânărului dorința duhovnicească covârșitoare: a căzut cu deznădejde la picioarele lui Pahomie și l-⁠a rugat să nu-⁠l izgonească, făgăduind să-⁠și îndrepte viața. Era greu de crezut în făgăduințe nelămurite de mai multe ori, dar unul dintre cei mai buni ucenici ai lui Pahomie, Petronie, n-⁠a putut îndura priveliștea fratelui zdrobit de pocăință; din iubire milostivă a încredințat pe tânăr și, cu rugămințile lui, l-⁠a ținut în mănăstire în grija sa. Iubirea n-⁠a greșit: Siluan s-⁠a schimbat. Conștiința vinovăției a pătruns atât de adânc în sufletul lui, încât nu mai îndrăznea să ridice ochii spre frați; în loc de vorbărie, aproape că tăcea și s-⁠a plecat până într-⁠atât, încât nu îndrăznea să rupă un fir de iarbă fără voie. Lacrimile de umilință nu-⁠l părăseau, iar râvna nu slăbea. Seara târziu, osteneala îl apuca și atunci tot șezând pe podeaua chiliei împletea rogojini. „Cum să nu plâng, spunea el, când monahii cei sfinți îmi slujesc, iar eu ar trebui să sărut țărâna pe care o calcă ei? Eu, comedian primit între nevoitori, am cunoscut adevărul și am trândăvit până într-⁠atât, încât era să fiu alungat. Mă tem să nu se deschidă pământul și să mă înghită. Văd nemăsurarea păcatelor mele și sunt gata să-⁠mi dau viața numai să primesc iertare.” Văzând o pocăință atât de sinceră, Pahomie a recunoscut-⁠o și a mărturisit-⁠o înaintea tuturor. După opt ani, când Siluan a murit, lui Pahomie i s-⁠a descoperit în vedenie cum o mulțime de puteri cerești au întâmpinat sufletul lui și l-⁠au înfățișat Domnului, ca o jertfă aleasă și ca rodul biruinței iubirii asupra păcatului.

Sfântul este pomenit la 13 martie, zi mobilă, în Soborul tuturor cuvioșilor părinți care au strălucit în nevoință, după stilul nou.