Sari la conținut

Sfântul Cuvios

Simeon

de la Mănăstirea Filoteu

Bătrân aghiorit de la Mănăstirea Filoteu, adormit în 1972; cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

Adormit
1972secolul XX
Locul
Philotheou, Mount Athos

Viața

Simeon de la Mănăstirea Filoteu, ieromonah și egumen, cu numele de mir Gheorghe Palaktsoglu, fiul lui Prodromos și al Eftihiei, s-⁠a născut în 1907 la Farasa din Capadocia. A fost botezat de cuviosul Arsenie Capadocianul († 1924), care l-⁠a botezat și pe bătrânul Paisie († 1994), mai târziu ucenic al ieromonahului Simeon. După dezastrul din Asia Mică a venit în Grecia, iar în 1924 a intrat la Mănăstirea Filoteu. În anul următor a fost tuns monah și hirotonit diacon; în 1927 a fost hirotonit preot. În 1947 a fost ales proistos al mănăstirii sale. A adormit întru Domnul la 24 octombrie 1972. În aceste puține rânduri ale monahologului mănăstirii se ascunde toată viața ieromonahului filoteit.

Ani de zile a studiat și a scris, a vorbit și a publicat texte spre folosul dragilor lui frați. După ierodiaconul Dionisie († 1999), bătrân al colibei Cutlumușului a Profetului Ilie, care a republicat cartea lui didactică Călăuza vieții: «Fericitul bătrân, ca un monah bun, iubitor de oameni, harnic și iubitor de bine, a adunat ca o albină înțeleaptă multe elemente, pe care le-⁠a împărțit în capitole în ordine alfabetică. N-⁠a râvnit la slava marilor scriitori, ci, suferind pentru viitorul patriei noastre dragi, mereu robită patimilor, a dorit să trezească interesul celor care mai păstrează în inimile lor, chiar și puține, elemente pentru ceea ce e frumos, bun și sfânt. A fost unul dintre bătrânii buni ai mănăstirii, pe care a slujit-⁠o cu dăruire și dragoste până la plecarea lui, după aproximativ cincizeci de ani de ședere continuă și lupte monahale. Rodul iubirii lui este și lucrarea pentru întărirea frațior lui.» Bătrânul Gavriil Dionisiatul († 1983) scrie asemănător în Lavsaiconul său, numindu-⁠l «preacuvios, preaevlavios și dezinteresat».

Potrivit smeritului bătrân Simeon: «Smerenia este baza stabilă a rugăciunii, este magnetul care atrage pe Dumnezeul cel Preaînalt la omul smerit, este fiica credinței, temelia sfințeniei, păzitoarea faptelor bune, izvorul darurilor cerești, este prima izvor al harului dumnezeiesc, care țâșnește din sânul lui Dumnezeu, care față de om smerește pe Dumnezeu, iar față de Dumnezeu înalță pe om; fără ea nu este cu putință să existe virtute, pocăință, nădejde de milă și mântuire: suntem înaintea lui Dumnezeu mici, ticăloși și necurați...» Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.