Simeon Sihastrul de pe Ceahlău și ucenicii săi

Simeon a fost ieroschimonah și egumen al Sihăstriei Ceahlăului, în 1650-1704, care a murit împreună cu ucenicii săi sub o avalanșă în noaptea de Paști a anului 1704. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire în afară de noaptea Învierii.

Sihăstria Ceahlăului, un schit de lemn cu hramul Schimbării la Față, aproape de vârful muntelui, era una din cele mai vechi așezări monahale de pe Valea Bistriței; după tradiție a fost întemeiată de Dragoș Vodă. Între 1650 și 1704 a trăit acolo Simeon, la început pustnic sub vârful muntelui, răbdând multe ispite și ajungând lucrător cunoscut al rugăciunii lui Iisus. Apoi călugării l-⁠au ales egumen al schitului, pe care l-⁠a povățuit cu înțelepciune peste treizeci de ani. A înnoit biserica de lemn și a adunat douăzeci de ucenici.

Rânduiala schitului era aceasta: în fiecare zi se cântau cele șapte laude, cu Utrenia la miezul nopții, iar în sărbători se slujea Liturghia, când veneau și ceilalți sihaști din munte. Spovedania și împărtășirea erau în fiecare săptămână, masa o dată pe zi. În posturi călugării se retrăgeau la bordeiele lor din munte și se nevoiau singuri până la marile praznice. Iubeau cel mai mult tăcerea, gândirea smerită, postul și rugăciunea neîncetată. Simeon îi învăța mai ales să se iubească unii pe alții și să se roage pentru mântuirea oamenilor.

La nouăzeci de ani, în primăvara lui 1704, în chiar noaptea Învierii, când părinții erau la biserică, o mare avalanșă de zăpadă a coborât de pe Ceahlău peste schit. Un părinte a strigat să ia icoana Maicii Domnului și să fugă pe obcină, dar ceilalți nu l-⁠au crezut. El singur a luat icoana și a ieșit. Avalanșa a acoperit biserica și pe toți ceilalți, după ce Simeon citise Evanghelia Paștilor. A doua zi egumenul a fost găsit sub zăpadă, adormit cu Evanghelia la piept și cu ucenicii lângă el. Singurul scăpat a fost monahul cu icoana.