Sofia de pe Ceahlău

Sofia a fost schimonahie și egumenă, întemeietoarea Schitului Sofia, în partea de răsărit a Ceahlăului, în secolul al XVII-⁠lea. Este pomenită în Patericul românesc și cinstită de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

A crescut duhovnicește în obștea Mănăstirii Topolița de lângă Târgu Neamț. S-⁠a retras pe valea Bistriței și a sihăstrit mulți ani, cu ucenicele ei, pe latura de răsărit a muntelui, deasupra satului Răpciune. Văzându-⁠se înconjurată de multe ucenice și știind că în pădurile de sub Ceahlău trăiau multe maici fără mănăstire în care să slăvească pe Hristos, a hotărât să întemeieze un schit. A înălțat o biserică mică de lemn cu hramul Sfântului Ioan Teologul, a făcut chilii de jur-⁠împrejur, a adunat peste douăzeci de călugărițe și a așezat rânduiala pustnicească.

Schitul Sofia a dăinuit pe Ceahlău aproape două secole. Sofia a fost maică duhovnicească acolo peste treizeci de ani și a crescut multe călugărițe alese. Unele se retrăgeau cu timpul în pustie și se nevoiau acolo în post și rugăciune; altele petreceau în singurătate doar sfintele posturi, apoi coborau în schit. În părțile locului era cinstită pentru sfințenia vieții de mireni și de monahi.

Spre sfârșitul secolului al XVII-⁠lea s-⁠a mutat cu pace la Domnul, lăsând în urmă o sihăstrie de călugărițe cunoscută. La începutul secolului al XIX-⁠lea schitul a rămas aproape pustiu, iar biserica de lemn a fost mutată la Mănăstirea Durău.