Stahie de la Probota

Stahie a fost arhimandrit și egumen al Mănăstirii Probota în a doua jumătate a secolului al XV-⁠lea, sfetnic de taină al lui Ștefan cel Mare. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Călugăr sporit în fapte bune și duhovnic priceput, a fost ales în 1460 egumen al Probotei, veche ctitorie mușatină de pe valea Siretului, pe care a condus-⁠o cu frică de Dumnezeu peste zece ani. A adunat în jurul lui peste șaizeci de monahi, învățându-⁠i smerenia, ascultarea și dragostea de Hristos. A întemeiat la Probota o școală mănăstirească în care s-⁠au format dascăli, egumeni, caligrafi și, mai ales, preoți pentru sate.

Văzând că biserica părinților lui este în primejdie să se risipească din pricina terenului alunecos, Ștefan cel Mare a zidit în apropiere, la îndemnul lui Stahie, o mănăstire nouă, cu biserică și chilii. Biserica, închinată Sfântului Ierarh Nicolae și hotărâtă să fie necropolă domnească, a fost sfințită înainte de 1465 în prezența domnului. În 1465 mama voievodului, doamna Oltea, simțindu-⁠și sfârșitul aproape, a primit tunderea monahală de la Stahie, cu numele Maria, și a fost îngropată în cripta bisericii. La prohod au fost de față domnul, mitropolitul Teoctist și dregătorii Moldovei. După un an a fost așezată în aceeași criptă și soția voievodului, Evdochia.

Stahie a condus Probota până în 1472 și a înnoit-⁠o întru totul. Apoi a lăsat egumen pe unul dintre ucenici și a rămas mulți ani părinte duhovnicesc, cunoscut în toată Moldova, cu ucenici prin mănăstiri, cetăți și sate. Sfârșitul vieții lui a venit cu pace; Patericul spune că a dat tuturor sărutarea cea de pe urmă și și-⁠a încredințat sufletul lui Hristos.