Tadei de la Vitovnița

Arhimandritul Tadei de la Vitovnița (Tomislav Štrbulović) a fost unul dintre cei mai cinstiți stareți ai Bisericii Ortodoxe Sârbe de la sfârșitul secolului al XX-⁠lea și începutul celui de-⁠al XXI-⁠lea, egumen al mănăstirii Vitovnița, duhovnic și scriitor, cunoscut mai ales pentru cuvântul său „așa cum îți sunt gândurile, așa îți este viața”. S-⁠a născut la 19 octombrie 1914 la Vitovnița, în Serbia, și a trecut la Domnul în noaptea de 13 spre 14 aprilie 2003 la Bačka Palanka, fiind îngropat la Vitovnița. Poporul îl cinstește ca pe un sfânt, dar, după izvoarele de care dispunem, Biserica nu l-⁠a canonizat încă oficial.

Copilăria și chemarea

S-⁠a născut ca prunc născut înainte de vreme, în vremea târgului Sfântului Toma, în Petrovac pe Mlava, din părinți țărani; credeau că nu va supraviețui și au chemat preotul să-⁠l boteze, iar copilul a deschis ochii după botez, primind numele Tomislav. Mama i-⁠a murit când era mic, iar tatăl s-⁠a recăsătorit de trei ori; relațiile cu mamele vitrege erau grele, avea parte de reproșuri și de bătăi, uneori fugea de acasă cu o bucată de pâine, iar printre cei de o vârstă cu el nu găsea tovărășie și se închidea tot mai mult în sine. A terminat școala cu distincție, dar, deși visa la monahism, la cererea tatălui a mers la școala de meserii și comerț ca să învețe croitoria. Mai târziu spunea că încă din copilărie înțelesese că există o slujire: părinții slujesc copiilor, copiii părinților, și atunci i-⁠a venit gândul să slujească Domnului, care e deasupra tuturor. Fiind slab de constituție, nu putea munci pământul, după școala de croitorie a lucrat șase ani la Belgrad.

În 1932, la optsprezece ani, dorința lui de monahism s-⁠a întărit și a cerut să intre la mănăstirea Gornjak. Cam în acea vreme medicii i-⁠au descoperit tuberculoză (după alte izvoare, pneumotorax) și i-⁠au dat cel mult cinci ani de viață, cu un tratament greu. Atunci a hotărât: „Nu voi mai trăi pentru lumea aceasta, ci îmi voi dedica puținele zile Domnului”, și a plecat pe răspunderea lui din spital. Un călugăr rus, care i-⁠a auzit convorbirea cu egumenul de la Gornjak, i-⁠a spus că monahismul pe care îl visează nu se află în mănăstirile din împrejurimi, ci doar la Miljkovo, unde se adunaseră monahi ruși fugiți de la Valaam. La 24 iulie 1932 a intrat novice la Miljkovo, la arhimandritul Amvrosie Kurganov, el însuși fiu duhovnicesc al Cuviosului Amvrosie de la Optina. Mănăstirea era ruso-⁠sârbă, cu treizeci de monahi, și Tomislav a învățat rusește, ceea ce i-⁠a dat acces toată viața la cărți rusești. Spunea mai târziu că nu a avut un duhovnic de seamă contemporan și a învățat din cărțile sfinților părinți. La Miljkovo l-⁠a cunoscut îndeaproape pe ieromonahul Ioan Maximovici, viitorul Sfânt Ioan de Shanghai. După moartea egumenului, în mai 1933, și schimbarea vieții din mănăstire, a mers cu alți câțiva monahi la Gornjak. Acolo a fost tuns în monahism, în martie 1935, cu numele Tadei, și hirotonit ierodiacon la 1 iunie, apoi trimis la școala de iconografie a mănăstirii Rakovica. În ciuda prognozei medicilor, a ajuns la 1938, când, la 3 februarie, a fost hirotonit ieromonah la Rakovica, de episcopul Mitrofan de Harkov. În octombrie 1938 a fost mutat la Patriarhia de la Peć.

Războiul și anii de după

În 1941, la izbucnirea războiului, a fugit din Peć la Rakovica; în 1941 și 1943 a fost arestat de germani, ca slujitor al Bisericii, iar în închisoare, după spusa lui, i s-⁠a arătat un înger al Domnului, care i-⁠a arătat calea. A trecut prin închisorile din Petrovac și Požarevac și la 5 martie a fost mutat la mănăstirea Vojlovica, unde, la 13 martie, a slujit Liturghia cu episcopul Nicolae Velimirovici. În aprilie 1947 s-⁠a întors la Gornjak, la dorința Patriarhului Gavriil s-⁠a dus iar la Peć în 1949, ca locțiitor, a fost înălțat egumen în 1949 la catedrala din Belgrad, iar în 1955, din motive de sănătate, a plecat iar în eparhia Braničevo. În 1957 a primit voie să meargă la Hilandar, dar după mai puțin de patru luni autoritățile grecești l-⁠au trimis înapoi în Serbia. A fost apoi paroh la Bistrica și stareț la mănăstirea Tuman. La 14 aprilie 1962 a fost mutat stareț la Vitovnița, unde a rămas până în martie 1972. A fost apoi paroh, apoi stareț la mănăstirea Pokajnica de lângă Velika Plana și duhovnic la mănăstirea Tuman, unde a fost duhovnicul surorilor, până în 1981, apoi iar egumen la Vitovnița. În 1989, la Gornjak, înaintea moaștelor cneazului Lazăr, a fost ridicat arhimandrit. A fost duhovnicul Patriarhului Pavel al Serbiei.

La Tuman au început să vină la el pelerini și păcătoși pocăiți, câte un autobuz de oameni; primea zi și noapte, adesea nu se culca, iar un pelerin a povestit că în 1986, la șaptezeci și doi de ani, ținea priveghere până dimineața. Faima i-⁠a fost grea: spunea „când ne rugăm pentru alții, luăm asupra noastră o parte din suferințele lor”. Sănătatea i-⁠a slăbit: în 1992 a avut un infarct, în 1996 al doilea. Întrebat de darul înainte-⁠vederii, glumea: „Mă urc pe pervaz și văd departe...” S-⁠a dăruit oamenilor până la începutul anilor 2000. Poporul din ținutul Vitovnița și din țară îl cinstea ca pe un mare duhovnic, monah rugător și nevoitor. La sfârșit, grav bolnav, a trăit la Bačka Palanka, în casa lui Slobodan Grubor, și acolo a adormit, la 13 spre 14 aprilie 2003, și a fost îngropat în cimitirul mănăstirii Vitovnița, fără zgomot lumesc.

Cinstirea și scrierile

Deși nu a fost încă canonizat oficial, mulți ortodocși îl socotesc sfânt; există icoane cu el, cu aureolă, între care o frescă în mănăstirea Vitovnița. Cărțile lui, în sârbă: „Așa cum îți sunt gândurile, așa îți este viața” (2004; în engleză, „Our Thoughts Determine Our Lives”, 2009), „Învățături duhovnicești pentru poporul sârb” și „Ce va fi în curând”. Printre cuvintele lui: „Fără diavol nu ne putem mântui.”