Teodor Pozdeevski

Arhiepiscopul Teodor Pozdeevski (Feodor Pozdeevski), în lume Alexandr Vasilievici Pozdeevski, a fost rector al Academiei Duhovnicești din Moscova, episcop de Volokolamsk (din 1909) și vicar al Moscovei, apoi arhiepiscop și conducător al opoziției „daniloviste” față de politica mitropolitului Serghie. S-⁠a născut la 1876 (ziua nu apare în sursă) în satul Makarevskoe, ținutul Vetluga, gubernia Kostroma, în familia unui protoiereu, și a fost împușcat la 23 octombrie 1937 la Ivanovo. Despre canonizarea lui trebuie spus limpede: Biserica Rusă din Străinătate l-⁠a trecut între noii mucenici și mărturisitori, cu pomenire în Duminica noilor mucenici și la 10 octombrie. Patriarhia Moscovei nu a hotărât canonizarea lui și chestiunea a rămas discutată.

Copilăria și studiile

A fost unul din cei nouă copii ai unui protoiereu. A terminat școala duhovnicească din Makarevsk, seminarul din Kostroma (1896) și Academia Duhovnicească din Kazan (1900), cu titlul de candidat în teologie. În 1900-1901 a fost bursier profesoral la catedra de patrologie. În 1903 a primit titlul de magistru în teologie pentru lucrarea „Concepțiile ascetice ale Cuviosului Ioan Casian Romanul (presbiterul din Massilia)”, care a primit Premiul Macarie.

Monahul și profesorul

A primit tunderea în monahism cu numele Teodor, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat, a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah. A predat teologia fundamentală, dogmatică și morală la seminarul din Kaluga, a fost inspector al seminarului din Kazan, iar apoi rector al seminarului din Tambov, cu rangul de arhimandrit. A luptat activ împotriva mișcării revoluționare și a întemeiat și condus secția din Tambov a Uniunii poporului rus. Un seminarist a încercat să-⁠l ucidă. Activitatea lui politică a stârnit păreri diferite în cler: unii preoți l-⁠au sprijinit, dar congresul păstoral al eparhiei a oprit ținerea de adunări ale Uniunii în școala Serafim, socotind că Biserica trebuie să fie în afara politicii.

Din august 1906 a fost rector al seminarului din Moscova, iar din august 1909 și până în 1917 rector al Academiei Duhovnicești din Moscova, profesor de ascetică la catedra de teologie pastorală. Monah aspru, ascet, s-⁠a arătat un conservator hotărât și a fost inițiatorul concedierii mai multor profesori liberali, între care I. M. Gromoglasov și Vasili Vinogradov. În politica de personal a dat prioritate monahilor și clericilor. După revoluția din februarie a fost înlăturat din postul de rector, la cererea profesorilor liberali și a unei mari părți a studenților.

Episcop

În 1909 a fost hirotonit în catedrala Mântuitorului din Moscova de mitropolitul Vladimir Bogoiavlenski, episcop de Volokolamsk, al patrulea (din 1916 întâiul) vicar al eparhiei Moscovei. A fost stareț al mănăstirii Sfântul Daniil din Moscova și până la mijlocul lui 1919 a păstrat titlul de episcop de Volokolamsk. În iulie 1917 a fost președintele celui de-⁠al doilea congres al reprezentanților mănăstirilor, iar în Sfântul Sobor local a fost vicepreședinte al secției a XI-⁠a și membru al secției a III-⁠a. În 1918 a condus Școala Superioară de Teologie de pe lângă mănăstirea Sfântul Daniil. În mănăstire locuia, retras, prietenul lui, arhimandritul Simeon Holmogorov, greu rănit de un revoluționar în 1907 și paralizat de atunci; vladyca Teodor îl vizita zilnic și îi împlinea cea mai mică dorință. Legenda spune că Simeon l-⁠ar fi acoperit pe viitorul arhiepiscop în timpul unui atac asupra lui, dar în realitate au fost două atentate diferite. În august 1919, după moartea arhiepiscopului Andronic Nikolski al Permului, patriarhul Tihon l-⁠a numit la Perm, dar nu a primit numirea și a rămas la Moscova.

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1920 a fost arestat pentru „agitație împotriva puterii sovietice”, pretext fiind că la percheziția din 11 iunie 1920 de la mănăstirea Sfântul Daniil se adunase o mulțime de credincioși. A fost condamnat la lagăr „până la sfârșitul războiului civil”, dar la 25 octombrie 1920 sentința a fost schimbată în cinci ani de închisoare și a fost mutat din închisoarea de la Lubianka la Taganka, apoi la Butîrka. La cerere, a fost eliberat mai devreme, la 18 martie 1922. La 14 martie 1923 a fost iar închis, apoi eliberat la 20 iunie 1923, cu interdicția de a pleca.

Opoziția daniloviștilor

La 2 noiembrie 1923 patriarhul Tihon și Sinodul provizoriu l-⁠au ridicat la rangul de arhiepiscop, „având în vedere activitatea lui deosebită în folosul Sfintei Biserici Ortodoxe”, și l-⁠au numit la conducerea eparhiei Petrogradului. Pe dosul actului, episcopul Teodor a scris: „Am primit și am citit acest act cu recunoștință față de Sfântul Patriarh și față de Administrația Bisericească Supremă, dar nu pot să preiau ce scrie în el.” La 8 noiembrie 1923 patriarhul Tihon a hotărât să-⁠l elibereze de conducerea eparhiei Petrogradului și să-⁠l lase stareț al mănăstirii Sfântul Daniil din Moscova, cu rangul de arhiepiscop.

S-⁠a împotrivit oricărui compromis cu mișcarea reînnoitoare și, împreună cu alți arhierei conservatori, a avut un rol mare în faptul că conducerea Bisericii a luat o poziție limpede negativă față de reînnoitori. Din 16 aprilie până în octombrie 1924 a fost arestat a treia oară. La anchetă, întrebat de convingerile politice, a spus: „Privesc revoluția socialistă ca pe un mijloc, a cărui folos mă îndoiesc să-⁠l hotărăsc.” A fost arestat din nou la 9 decembrie 1924 și la 19 iunie 1925 a fost condamnat la trei ani de surghiun, pe care i-⁠a făcut în orașul Aulie-⁠Ata (azi Taraz). Eliberat la 4 noiembrie 1927, cu interdicția de a locui în cele șase mari orașe. Din 1928 a locuit în Turgai (Kazahstan), apoi la Orsk.

A condus opoziția conservatoare „daniloviștă” (după mănăstirea Sfântul Daniil, la care a rămas stareț) față de politica mitropolitului Serghie Straghorodski, socotind, împreună cu un grup de episcopi de același gând, că acesta nu se împotrivește destul regimului bolșevic și reînnoitorilor. Osândind faptele locțiitorului de patriarh, a propus să nu se grăbească ruperea definitivă, în nădejdea că își va schimba poziția, și până în 1931 nu a rupt cu totul comuniunea canonică. După amintirile schimonahiei Daniela (Mackina), vladyca îngăduia să se meargă numai la bisericile în care nu se pomenește puterea. Spunea: „Dacă în mănăstire vor pomeni puterea, pe mine să nu mă pomenească. Unde îl pomenesc pe Serghie, acolo încă se poate ruga cineva, dar unde pomenesc puterea, acolo să nu mergeți.” În 1931 arhiepiscopul Teodor și ceilalți daniloviști au fost opriți din slujire de Sinod, iar după aceea el a rupt definitiv comuniunea cu mitropolitul Serghie.

În 1929 a fost arestat iarăși și în 1930 condamnat la trei ani de închisoare, pe care i-⁠a ispășit în a doua secție a Svirlag, eliberat după o cerere de grațiere. După surghiun a locuit la Vladimir. În ianuarie 1933 a fost arestat din nou, la Zaraisk, în dosarul „Partidului renașterii Rusiei”; la 26 iulie 1933 a fost condamnat la cinci ani de surghiun, pe care a început să-⁠i facă în Kazahstan, iar din 1935 a fost mutat la Sîktîvkar.

Ultima arestare și moartea

În toamna lui 1937 a fost arestat la Sîktîvkar, dus la închisoarea din Ivanovo și, la 22 octombrie 1937, ca „conducător al unei organizații subterane antisovietice a clericilor și monahilor, frăția monahală a cneazului Daniil”, a fost condamnat la moarte și a doua zi împușcat. O versiune spune că, puțin înainte de moarte, a primit în închisoare schima, cu numele Cuviosului Daniil al Moscovei.

Chestiunea canonizării

După A. A. Kostriukov, numele arhiepiscopului Teodor a fost trecut într-⁠o listă provizorie de noi mucenici și mărturisitori la pregătirea canonizării făcute de Biserica Rusă din Străinătate în 1981, dar lista nu a fost publicată atunci. Abia în 1998 numele lui a apărut în lista oficială a noilor mucenici ai Bisericii Ruse din Străinătate în calendarul de la Jordanville pe 1999, cu două date de pomenire: în Duminica noilor mucenici și mărturisitori și la 10 octombrie. În anii 1990 s-⁠a pus în discuție canonizarea lui de către Patriarhia Moscovei, pe care au cerut-⁠o monahii mănăstirii Sfântul Daniil, dar nu s-⁠a luat nicio hotărâre. Preotul Alexandr Mazîrin a arătat că, după dosarul de anchetă, vladyca Teodor ar fi recunoscut acuzații cu totul deșarte și astfel s-⁠ar fi defăimat pe sine și pe cei de același gând; dar el a adăugat că nu se poate avea încredere deplină în mărturii luate în asemenea condiții, în vremea marii terori, când falsificarea dosarelor era un fel de normă.

Scrierile

A lăsat lucrarea „Concepțiile ascetice ale Cuviosului Ioan Casian Romanul” (Kazan, 1902), articole și cuvântări în „Bogoslovski Vestnik”, în „Golos Țerkvi” și în alte reviste, „Din cursurile de teologie pastorală (Ascetica)” (1911), „Înțelesul nevoinței creștine” (1911), „Despre viața duhovnicească” (1914), corespondență cu preotul Pavel Florenski și cu alții, și culegerea „Slujire lui Dumnezeu și Rusiei. Articole și cuvântări 1904-1907” (2002).