Toți cuvioșii Părinți din Muntele Athos

Toți cuvioșii Părinți din Muntele Athos sunt pomeniți împreună în Soborul tuturor cuvioșilor și purtătorilor de Dumnezeu Părinți străluciți în Sfântul Munte, în a doua duminică după Cincizecime (data de 4 iulie fiind orientativă). Soborul aduce la un loc nevoitorii, ierarhii și mucenicii pe care Muntele i-⁠a dat Bisericii, de-⁠a lungul veacurilor.

Grădina Maicii Domnului

După tradiție, când apostolii au tras la sorți țările în care aveau să propovăduiască, Maicii Domnului i-⁠a căzut Iviria (Georgia), dar un înger i-⁠a vestit că aceea se va lumina mai târziu și că partea ei va fi altă țară. Sfântul Lazăr cel de patru zile, pe atunci episcop în Cipru, a trimis o corabie după Maica Domnului, iar un vânt neașteptat a dus corabia la muntele Athos. Locuitorii erau păgâni; Maica Domnului i-⁠a luminat cu predica Evangheliei, a zdrobit idolii, a făcut minuni și vindecări și a întors mulți la credință. La plecare a spus că mila Domnului nu va lipsi de la acel loc până la sfârșitul veacurilor și că ea însăși va fi folositoare caldă pentru cei ce vor viețui acolo. După șapte veacuri, Preasfânta Fecioară a vizitat din nou Athosul, arătându-⁠se pustnicului Cuviosul Petru (†734), și a spus că muntele este partea ei, un loc ales pentru cei ce vor să scape de grijile lumii și să slujească lui Dumnezeu fără piedici; l-⁠a numit grădina ei și a făgăduit că va fi plin de monahi, că le va ușura bolile și greutățile și că le va face numele slăvit în toată lumea.

Făgăduința s-⁠a împlinit. Monahismul a apărut pe Athos în secolul al V-⁠lea, iar la sfârșitul veacului al VII-⁠lea împăratul Constantin Pogonatul a dat peninsula în stăpânire veșnică monahilor care o locuiau. În ciuda foametei, a năvălirilor arabe, a pretențiilor iconoclaștilor, ale catolicilor și ale altor eretici și a stăpânirii turcești de patru secole, Athosul a rămas păzitor neclintit al Ortodoxiei. Maica Domnului s-⁠a arătat nu o dată sfinților athoniți: Sfântului Atanasie Athonitul (†1000), întemeietorul unei mănăstiri de obște și autorul Tipicului, a Cuviosului Agapie și Sfântului Filotei pe care i-⁠a scos din legături și din temniță, Cuviosului Nifon de la Vatoped, căruia i-⁠a dăruit un an de viață, Cuviosului Ioan Cucuzel, vindecat de ea de o boală a picioarelor, Cuviosului Maxim Capsocalivitul, hrănit din mâna ei, Cuviosului Simon Izvorâtorul de Mir, întemeietorul mănăstirii Simonos Petra, și altora. Sfântului Gavriil Georgianul i-⁠a poruncit să ia icoana care venise pe ape, numită mai târziu Iverska sau Portărița.

Întemeietori și învățători

Biserica cinstește pe întemeietorii și ctitorii mănăstirilor: Cuviosul Pavel Xiropotamitul, Cuvioșii Eftimie și Neofit, ucenici ai lui Atanasie, întemeietorii mănăstirii Dohiaru, Cuvioșii Ioan și fiul său Eftimie, întemeietorii mănăstirii Iviron, Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir, regele sârb care a reînnoit Hilandarul, Cuviosul Dionisie, ctitorul mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, și Cuviosul Grigorie Sârbul, întemeietorul Grigoriatului. Aceste mănăstiri au crescut mulți învățători: Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, ucenic al Vatopedului și mare tâlcuitor al isihasmului; Cuvioșii Nichifor și Nicodim, învățătorii lui; Cuviosul Grigorie Sinaitul; Cuviosul Nicodim Aghioritul (†1809), autor al Războiului nevăzut și al prefeței Filocaliei; Sfântul Sava, întâiul arhiepiscop al Serbiei, de la Pantelimon, și mulți ierarhi sârbi formați la Hilandar. Din Athos au pornit și patriarhi ai Constantinopolului, ca Sfântul Atanasie I, Calist I și Calist II, iar Sfântul Filotei Kokkinos a fost monah la Vatoped și egumen al Marii Lavre.

Nevoitori și mucenici

Mulți monahi au ajuns la sfințenie prin tăcere, post, viață pustnicească, rugăciunea minții, smerenie și răbdare: Cuviosul Eftimie cel Nou din Tesalonic, tăcut într-⁠o peșteră, Cuviosul Toma Maleinul, Cuviosul Nifon cu darul profeției, Cuviosul Damian de la Esfigmenu, ale cărui moaște au răspândit bună mireasmă, Cuviosul Filotei Kareiotul, Cuviosul Leontie, care timp de șaizeci de ani nu a ieșit din mănăstirea Sfântul Dionisie, Cuviosul Gherasim, vindecător și izgonitor de demoni, Cuviosul Simeon Desculțul, Cuviosul Nectarie Bitelski și alții.

Sunt cinstiți în chip deosebit monahii mucenici. La sfârșitul veacului al XIII-⁠lea, împăratul Mihail Paleologul a căutat să unească Biserica cu Roma, iar monahii athoniți au refuzat în scris. Pentru aceasta au fost trimiși pe Athos latini și mercenari turci. În 1284, la Zografu, douăzeci și șase de monahi și mireni au fost arși în turnul mănăstirii, între ei egumenul Toma; la Vatoped egumenul Eftimie a fost înecat în mare și doisprezece monahi spânzurați; la Iviron mulți au fost înecați; la Kareia Cuviosul Cosma, protul, care mustrase pe latinofroni, a fost spânzurat după multe chinuri. Mai târziu, alți monahi au fost martirizați de turci: Iacov, cu ucenicii Iacov și Dionisie, de la Dohiariu (1520), Ioasaf (1536), Damian (1568), Macarie (1590), Roman din Carpenision (1694), egumenul Damaschin cel Nou (1771), Cosma, egal cu apostolii (1779), și Onufrie (1818). Alții, care la început s-⁠au lepădat de Hristos din slăbiciune și apoi s-⁠au căit în fața bătrânilor athoniți, și-⁠au spălat lepădarea cu sângele lor: Roman, Nicodim Albanezul și Pahomie Rusul, ucenici ai Cuviosului Acachie cel Nou, precum și Ilie Ardunis, Nicodim Izvorâtorul de Mir, Teodor, Ioan Bulgarul, Luca, Nichita, Procopie, Ignatie, Eftimie cel Nou și Acachie.

Legătura cu Biserica Rusă

Biserica Rusă este legată de Athos de aproape o mie de ani. Mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon s-⁠ar fi ivit pe vremea marelui cneaz Vladimir. Cuviosul Antonie de la Peșteri, părintele monahismului rus, a fost tuns în monahism pe Athos și s-⁠a întors în patrie cu binecuvântarea bătrânilor și cu o rânduială monahală. Sfântul Serghie de Radonej a continuat tradițiile athonite; ucenicul lui Serghie de Obnora și Cuvioșii Arsenie Konevski, Sava de Vișera, Sava Crâpețki, Nil Sorski și Maxim Grecul au avut legături cu Muntele. Biserica Rusă și țarii ei au dăruit veacuri la rând mănăstirilor athonite bani, odoare, vase și cărți.

Soborul este pomenit în a doua duminică după Cincizecime, după stilul nou.