Varlaam

Monahul Varlaam de la Mănăstirea Xenofont a fost un bătrân aghiorit care a trăit peste șapte decenii în Sfântul Munte și a trecut la Domnul la 17 ianuarie 1983, aproape centenar. Este cinstit de credincioși ca bineplăcut lui Dumnezeu, fără să fi fost trecut oficial în rândul sfinților. Viața lui a fost adunată de monahul Moise Aghioritul în Marele Patericon al aghioriților din secolul al XX-⁠lea.

S-⁠a născut în 1886 la Kouklina, lângă Stenimachos, în Tracia, și în lume se numea Vasile Athanasiou Rizoglou. Tânăr, sărac și refugiat, a ajuns la Tesalonic, unde s-⁠a închinat la biserica Sfântului Dimitrie. În 1910 a intrat în Mănăstirea Sfântului Gheorghe, Xenofont, iar în 1912 a fost tuns monah. A făcut parte dintre proestoșii mănăstirii până în 1977 și a fost reprezentantul ei în Sfânta Chinotită.

În 1927 s-⁠a îmbolnăvit de malarie, împreună cu mulți părinți ai mănăstirii, dintre care o parte au murit. Frații au purtat atunci în procesiune, în jurul zidurilor, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Povățuitoarea, iar boala a încetat. Părintele Varlaam a scăpat cu viață și i-⁠a mulțumit Maicii Domnului toată viața. Tot el povestea că, fiind bucătar la un hram al Sfântului Gheorghe și întristat că nu putea sta la priveghere, l-⁠a văzut pe sfânt în bucătărie, mângâindu-⁠l că este acolo cu el.

Ani în șir a slujit la metocurile mănăstirii, la Sfinții Teodori de la Vourvourou, la Sfântul Nicolae din Halkidiki și la chiliile Sfântului Filip și Sfântului Trifon, deasupra schitului Xenofont. Iubea munca: tăia pomii, săpa grădinile, meșterea, iar chilia îi era plină de unelte. Când omizile i-⁠au năpădit grădina, a adus cu credință capul Sfântului Trifon și a făcut sfeștanie, iar omizile s-⁠au ridicat ca un nor și au pierit.

Nu a mâncat niciodată carne, iarna nu-⁠și aprindea soba și se încălzea făcând metanii. Primea cu dragoste drumeții obosiți și monahii rămași fără adăpost peste noapte. Cea mai grea încercare a fost când, trimis să apere drepturile mănăstirii la un metoc, a fost călcat în picioare de localnici și mânjit cu vopsea; s-⁠a întors cu greu, dar i-⁠a iertat din inimă.

Mergea zilnic la slujbele lungi din catolicon, cu metaniile în mână, fără să citească, să scrie sau să cânte. Nu se privise niciodată în oglindă, iar pe sine se numea „un buștean”, „un bou”. Ascultător, blând, înfrânat și iubitor al sfinților, a trecut la Domnul în ziua pomenirii Sfântului Antonie cel Mare. Este pomenit de obștea Xenofontului la data adormirii sale, 17 ianuarie.