Vartolomeu Măzăreanul

Vartolomeu Măzăreanul, născut la Câmpulung Moldovenesc în 1710, a fost arhimandrit și egumen al Mănăstirii Putna între 1750 și 1763, cel mai fecund scriitor bisericesc român al secolului al XVIII-⁠lea, învățător și traducător. A adormit în 1780. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

S-⁠a născut într-⁠o familie cu mulți preoți și monahi. Bunicul lui, Ioanichie, fusese monah la Putna, tatăl lui a ajuns acolo ieromonah cu numele Ghenadie, la îndemnul fiului, sora lui, Elena, a primit și ea schima, iar frații lui, Teodor și Nicolae, au urmat școala de la Putna și au devenit preoți de parohie. Tânărul Vasile a fost chemat de mic la viața duhovnicească în obștea Putnei. Știa slavona din familie și iubea liniștea, biserica și citirea cărților sfinte. A fost ucenicul ieromonahului Antonie, dascăl și povățuitor cunoscut, care l-⁠a învățat nevoința, smerenia, răbdarea, rugăciunea și ascultarea, și care l-⁠a tuns în schima monahală la tinerețe, ca naș de călugărie. Teologia și învățătura Părinților le-⁠a deprins la școala cea mică a mănăstirii.

După ce a primit preoția, a ajuns în scurt timp dascăl învățat la Putna. Între 1740 și 1757 a fost sufletul școlii, pregătind sute de tineri pentru monahism și pentru preoția de sat. În 1750, ca protosinghel, a devenit egumen, arhimandrit și părinte duhovnicesc al Putnei și a povățuit-⁠o cu pricepere până în 1763. A sporit numărul monahilor și al duhovnicilor, a rânduit slujbele, a scris și tradus cărți bisericești, a îmbogățit biblioteca cu manuscrise, a împodobit biserica voievodală cu catapeteasmă și icoane noi și a dat un nou avânt Sihăstriei de pe valea Putnei.

În 1757 a făcut un scurt pelerinaj la mănăstiri din Rusia și a devenit membru de onoare al Academiei Teologice din Kiev. Între 1774 și 1776 a cercetat școlile mănăstirești de la Moldovița, Voroneț, Humor, Neamț și de la Mitropolia din Iași. Întors la Putna, a înființat, pe lângă vechea școală, o școală mare, un fel de academie teologică românească fără egal în Moldova acelor ani, în care se învățau dogmele, nevoința monahală, psaltichia, retorica și o limbă străină. A fost numit îndreptător al școlilor domnești, episcopești și mănăstirești din Moldova. Duhovnici, egumeni, ierarhi și dregători îl aveau sfetnic și duhovnic.

A tradus Scara Sfântului Ioan Scărarul (1766), Livada înflorită (1770), învățăturile Cuvioșilor Dorotei și Efrem Sirul, numeroase vieți de sfinți după Sfântul Dimitrie al Rostovului, Apoftegmata (1755) și altele. Dintre lucrările compuse de el sunt Letopisețul de la zidirea lumii, Letopisețul Moldovei (1769), condicile mănăstirilor Voroneț (1775) și Humor (1776) și altele.

A adormit cu nădejdea învierii în 1780 și a fost înmormântat la mănăstirea de metanie, Putna.