Vichentie

Vichentie din Schitul Sfânta Ana, cu numele de mir Gheorghe Drakos, fiul lui Dimitrie și al Vasilichei, s-⁠a născut în 1872 în satul Stanos din Valtos, lângă Mesolonghi. A venit în 1915 la coliba Sfântului Dimitrie din schitul Sfânta Ana și a fost tuns monah în 1916. Bătrânul Heruvim scrie frumos despre acest luptător: «Moș Vichentie era plin de simplitate naturală. Oriunde se afla, se ruga cu voce tare pe cărări, în chiriakon, în întâlnirile cu ceilalți. ''Mântuiește-⁠mă, Maica mea. Mântuiește-⁠mă. Miluiește-⁠mă'', îl auzeam adesea strigând. Glasul îi ieșea cu durere, cu zbucium, ca dintr-⁠un piept rănit. Strigătul lui îndurerat amintea cuvintele înțelepte ale Sfântului Macarie: ''Dacă sufletul suspină și strigă către Dumnezeu, trimite pe Moise duhovnicesc, care îl scapă din robia egiptenilor. Dar întâi strigă și suspină, și atunci primește începutul izbăvirii.''

Îl preocupa neîncetat problema mântuirii. Îi dădea durere sufletească. Când întâlnea pe cineva pe drum, după «binecuvântați», obișnuia să întrebe, cu greaua lui pronunție rumeliotă, fiindcă era din ținutul Karpenisiului: «Ce zici, părinte, ne vom mântui?» Nu spunea nimic altceva. Nimic altceva nu-⁠l preocupa. Era un alt Efrem Sirul în umilință. ''Mântuiește-⁠mă, Maica mea'', ruga, și îi curgeau lacrimile râu. ''Nu mă lăsa să mă pierd. Eu pentru dragostea Fiului tău am venit aici din copilărie. Mântuiește-⁠mă, Maica mea, mântuiește-⁠mă.'' Fie că lucra, fie că mergea pe drum, striga mereu și plângea aproape neîncetat. ''Mântuiește-⁠mă, Maica mea''... În inima simplă a bătrânului Vichentie, unde se odihnea Maica Domnului cu Fiul ei, ''Iubitul'', mi se părea că acest plâns și aceste lacrimi născuseră o bucurie tainică de nespus. Întrebam mereu să aflu ce mai face acest om binecuvântat. Până la adormire s-⁠a rugat în același fel, plângând și tânguindu-⁠se. Moartea lui, după cum m-⁠au informat frații kartsonai, a fost moartea unui cuvios, a unui erou al rugăciunii de plâns.» Nu se poate ca mijlocirile Maicii Domnului să nu fi fost ascultate și atâtea chemări și lacrimi de bucurie întristată să fi mers pierdute. A adormit liniștit și frumos la 12 octombrie 1961. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.