Sfântul Cuvios
Zosima Pustnicul de la Pocrov
Pustnic în preajma schitului Pocrov, în ținutul Neamțului, în secolele XVIII-XIX; pomenit în Patericul românesc, fără canonizare sinodală.
- Epoca
- secolul XIX
- Locul
- Pocrov skete, Neamț
- Ceata
- Cuvioși și cuvioase
Viața
Zosima a fost schimonah, pustnic în pădurile Pocrovului, copist și poet duhovnicesc, în secolele XVIII-XIX. Este cunoscut mai ales pentru că a salvat în 1821, în timpul răscoalei eteriste, odoarele Mănăstirilor Secu și Agapia. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.
Își făcuse metania la Neamț, unde s-a nevoit până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățând de la monahii cei mai aleși viața duhovnicească. A primit schima și, având darul cântării, a avut multă vreme ascultarea de protopsalt. Mai târziu, auzind de pustnicii din munții Pocrovului, s-a retras la Schitul Pocrov și a devenit pustnic în Muntele Chiriacu din apropiere, unde trăiau mulți sihaști. Fiecare se nevoia în chilia lui toată săptămâna, iar duminica se adunau la Liturghie în schit și se împărtășeau. Zosima a sihăstrit astfel mulți ani, în post, priveghere și cântare. Copia cuvinte ale Sfinților Părinți și cântări bisericești, pe care le dăruia schiturilor și sihaștrilor, și avea darul de a alcătui stihuri duhovnicești, pe care le cânta singur în chilie.
În 1821, în vremea răscoalei eteriste, Mănăstirea Neamț a rămas pustie un an, iar monahii s-au risipit prin schituri și păduri. Au suferit și Agapia, Văratec, Bistrița și Sihăstria, jefuite și în parte arse de turci; cel mai mult a fost distrusă Secu. Aflând că mănăstirea Secu este asediată, Zosima s-a apropiat noaptea de ea ca să ajute pe monahii închiși între ziduri. Aflând apoi că odoarele, icoanele de preț și vasele sfinte ale Secului și Agapiei sunt ascunse sub zidurile ei, s-a furișat noaptea, a spart zidul, a scos odoarele și le-a ascuns în Muntele Vasanu, unde au stat îngropate un an și jumătate. După ce s-a liniștit răscoala, le-a adus înapoi la mănăstire. Apoi a scris tot ce s-a întâmplat, în însemnările lui.
A mai alcătuit Plângeri versificate către mănăstirile jefuite, cântate apoi de monahi și mireni: Plângerea Mănăstirii Văratec, a Secului, a Agapiei, a Slatinei, a Iașului și altele. A rămas în pădurile Pocrovului până la adânci bătrâneți; simțindu-și sfârșitul aproape, a coborât în schit și s-a mutat cu pace la Domnul.