Chiril al II-⁠lea

Sfântul Chiril al II-⁠lea a fost mitropolit al Kievului și al întregii Rusii în vremea jugului mongol, din jurul anului 1243 până la moartea sa, în 1280 sau 1281. A păstorit Biserica Rusă după pustiirea Kievului de către Batu-⁠han, a călătorit mult prin ținuturile rusești, a statornicit ordinea bisericească, a înființat eparhii noi și a obținut de la hani acte care ocroteau Biserica. Era apropiat de marele cneaz Alexandru Nevski. Biserica Rusă îl cinstește ca pe un sfânt ierarh. În izvoare se pomenește pentru el o ocârmuire grea, făcută între stăpâniri politice care se luptau între ele.

De la pecetar la mitropolit

În Cronica Galițo-⁠Volîniană apare mai întâi ca „Kurilo, pecetarul” cneazului Daniil al Galiției. Păzea pecetea cneazului și conducea cancelaria lui, iar cronica spune că a condus și oastea lui Daniil, ceea ce arată încrederea de care se bucura. La sfârșitul anului 1241, trimis de Daniil și de Vasilko la Bakota, a pus rânduială în treburile locului și a cercetat abuzurile boierilor. Cronica povestește că, atunci când oastea cneazului Rostislav Mihailovici a venit asupra orașului, Kurilo a ieșit cu pedestrași și l-⁠a silit pe Rostislav să se retragă dincolo de Nipru.

Către 1243 cronica îl numește deja mitropolit, deși hirotonia oficială a venit mai târziu. Scaunul Kievului rămăsese gol după ce Batu-⁠han cucerise orașul, iar Chiril a fost ales de un sinod de episcopi, cu sprijinul lui Daniil. În 1246-1247 a mers la Niceea, unde se afla atunci în exil Patriarhia Constantinopolului, și a fost pus mitropolit al Kievului și al Rusiei de patriarhul Manuil al II-⁠lea. Pe drum a purtat, în 1246, tratative cu regele Béla al IV-⁠lea al Ungariei, care s-⁠au sfârșit cu căsătoria unei prințese maghiare cu un fiu al lui Daniil. În 1250 a adus pe fiica lui Daniil ca soție marelui cneaz Andrei Iaroslavici al Vladimirului.

Despărțirea de Daniil și apropierea de Nord

Până în 1251 a fost apropiat de Daniil, dar atunci s-⁠a despărțit de el, fiindcă Daniil se apropia de scaunul papal și a primit apoi coroana regală de la Roma (după unele surse în 1253, după altele în 1254). Chiril, ca reprezentant al ortodoxiei grecești, nu a sprijinit tendințele de unire cu Roma. În 1251 a mers la Novgorod, unde l-⁠a întâlnit întâia oară pe Alexandru Nevski, iar apoi a stat aproape neîntrerupt în nord-⁠estul Rusiei, călătorind mereu prin țară și rămânând îndelung la Vladimir pe Kliazma. În 1252, când Alexandru a primit de la han iarlîcul pentru domnia Vladimirului în locul fratelui său Andrei, mitropolitul l-⁠a întâmpinat solemn la întoarcerea din Hoardă și l-⁠a așezat în scaunul de mare cneaz. Ca și Alexandru, Chiril a ales în politică calea recunoașterii stăpânirii mongole și a împotrivirii față de expansiunea catolică din Apus. Lui i se atribuie cuvintele cu care în 1263 a vestit poporului din Vladimir moartea lui Alexandru Nevski: „Copiii mei dragi, să știți că a apus soarele pământului rusesc.”

Istoricii nu sunt de acord asupra locului lui de reședință. Cercetătorii sovietici au crezut că din jurul anului 1250 s-⁠a mutat definitiv la Vladimir și rar a mai coborât la Kiev, dar Joseph Fuhrmann (1976) și Donald Ostrowski (1993) au arătat, după cronici, că Kievul a rămas reședința lui de drept și de fapt tot timpul păstoririi, ca și în primii ani ai urmașului său Maxim. După sursa ucraineană, după moartea lui Alexandru (1264) a locuit iarăși la Kiev, păstrând totodată autoritatea în toată Rusia. Era apropiat de hanul Mengu-⁠Timur, iar cronicile spun că hanul și mitropolitul l-⁠au trimis împreună pe episcopul Teognost al Sarai-⁠ului la împăratul Mihail al VIII-⁠lea și la patriarhul Constantinopolului, cu scrisori și daruri de la fiecare. Solia a avut loc probabil în jur de 1278, căci Teognost s-⁠a întors la Sarai în 1279. Se pare că în convorbiri s-⁠a pomenit și de legăturile cu Egiptul.

Lucrarea bisericească

În 1251 a pus la Novgorod episcop pe Dalmat, în locul lui Spiridon, mort. Se crede că în jurul lui 1252 a primit de la Batu un iarlîc care garanta neatingerea Bisericii Ortodoxe; din 1267 s-⁠a păstrat cu siguranță iarlîcul dat de Berke-⁠han. În 1258 a înființat episcopia din Tver, iar în 1261, cu sprijinul lui Alexandru Nevski, eparhia ortodoxă din Sarai, capitala Hoardei de Aur, ceea ce arăta chibzuința Bisericii Ruse față de noile condiții de conviețuire cu stăpânirea mongolă. În 1262 a pus episcop la Rostov pe Ignatie, în locul lui Chiril, mort. În 1274 s-⁠a ținut la Vladimir un sinod al episcopilor Bisericii Ruse, care a pus în rânduială și a restabilit legislația bisericească, introducând Pravila (Cârmuirea) sârbească, cea mai răspândită mai târziu. În același an a fost pus la Vladimir episcop Serapion de la Pecerska, în locul lui Mitrofan, ucis de mongoli la cucerirea Vladimirului în 1238. În iarna lui 1276, aflându-⁠se la Kiev, l-⁠a pus la Novgorod pe Climent, în locul lui Dalmat, mort. În 1279 a obținut de la Mengu-⁠Timur un iarlîc care apăra credința și drepturile clerului de abuzurile dregătorilor mongoli.

A căutat să refacă viața obișnuită a mitropoliei, tulburată de năvala tătaro-⁠mongolă, și a călătorit neîncetat prin Rusia ca să-⁠și păstorească turma. A pus episcopi la Vladimir, Rostovul cel Mare și Sarai. A lăsat o „Pravilă a mitropolitului Chiril”. I se atribuie și alcătuirea unei vieți a lui Daniil al Galiției, care a stat la baza Cronicii Galițo-⁠Volîniene.

Adormirea

Sursele nu se potrivesc asupra zilei morții: sursa rusă dă 6 decembrie 1280, cea engleză 6 decembrie 1281, iar cea ucraineană 21 noiembrie 1281. S-⁠a petrecut la Pereslavl-⁠Zalesski, în timpul unui sinod la care erau și episcopii din nordul Rusiei, Climent al Novgorodului, Ignatie al Rostovului și Teodor al Vladimirului, și marele cneaz Dimitrie Alexandrovici. Trupul i-⁠a fost dus mai întâi la Vladimir, apoi la Kiev, unde a fost îngropat în incinta catedralei Sfânta Sofia, ca și predecesorii lui. Despre numărul de ordine al lui s-⁠a mai scris: pe mitropolitul Chiril din 1224-1233 îl socotesc unii Chiril I, iar pe acesta Chiril al II-⁠lea, deși alții, pe temeiul unei ipoteze, îl numesc al III-⁠lea. Listele oficiale ale Bisericii păstrează numerotarea tradițională.