Ciprian al Ciprului

Ciprian al Ciprului a fost arhiepiscop al Noii Justiniane și al întregului Cipru între 1810 și 1821, unul dintre cei mai însemnați întâistătători ai Bisericii Ciprului din vremea stăpânirii otomane. A fost spânzurat de turci la Nicosia, la 9 iulie 1821, odată cu izbucnirea Revoluției grecești, alături de ceilalți ierarhi ai insulei și de sute de fruntași ai poporului. Ciprioții îl cinstesc ca ierarh mucenic și mucenic al neamului, iar istoricii îl descriu ca pe un om cu orizont larg, energic și bine învățat.

Copilăria la Mănăstirea Macheras

S-⁠a născut în 1756 la Strovolos, pe atunci sat, astăzi suburbie a Nicosiei. Părinții săi se numeau Gheorghe și Maria, dar numele de familie al tatălui și numele pe care Ciprian l-⁠a purtat în lume nu s-⁠au păstrat.

La vârsta de șapte ani l-⁠a urmat pe unchiul său după mamă, ieromonahul Haralambie, la Mănăstirea Maicii Domnului de la Macheras, unde a primit primele învățături. Acolo preda și un ucenic al cărturarului Evghenie Vulgaris. Mai târziu Ciprian avea să spună că sub îndrumarea unchiului său a crescut și s-⁠a născut din nou duhovnicește, deprinzând ascultarea, sărăcia și curăția, cele dintâi virtuți ale vieții monahale.

Din 1769 a locuit la metocul mănăstirii din Strovolos și timp de trei ani a urmat școala arhiepiscopiei din Nicosia, numită „Muzeul elenic”, care funcționa în vechea clădire a Arhiepiscopiei. S-⁠a întors apoi la mănăstire și, pe la 25-27 de ani, a fost hirotonit diacon. Sursele dau pentru hirotonie anii 1781 sau 1783.

Anii din Moldova

Mănăstirea Macheras era apăsată de datorii mari, iar egumenul Ioanichie l-⁠a trimis pe unchiul său, arhimandritul Haralambie, pe atunci econom al mănăstirii, să strângă ajutoare în Țările Române. Ciprian l-⁠a însoțit în această călătorie, începută în 1783, după alte surse în 1784. Haralambie s-⁠a întors după doi ani, dar Ciprian a rămas în Moldova.

La inițiativa domnului fanariot Mihail Șuțu, a fost hirotonit preot și a slujit la biserica domnească din Iași, după unele surse la biserica Sfinții Trei Ierarhi. Cu sprijinul domnului a studiat teologia și filologia greacă la Academia Domnească din Iași, adâncindu-⁠se mai ales în istoria Bisericii.

Nu și-⁠a uitat mănăstirea. În 1795, la stăruința lui Haralambie și a lui Ciprian, domnul a dat un hrisov prin care acorda Mănăstirii Macheras un ajutor anual. În același an, cei doi au obținut pentru mănăstire și un sighiliu de la Patriarhul ecumenic Gherasim al III-⁠lea, el însuși ciprian de neam.

Întoarcerea în Cipru

În 1802, după aproape douăzeci de ani, Ciprian s-⁠a întors în Cipru împreună cu Haralambie, cu misiunea împlinită. A primit conducerea metocului din Strovolos, astăzi biserica Maicii Domnului Hrisaliniotissa, și a lucrat acolo cu atâta sârguință încât fruntașii Nicosiei l-⁠au recomandat arhiepiscopului Hrisant pentru slujba de econom al Arhiepiscopiei. S-⁠a apropiat mult de arhiepiscop și de dragomanul Hagi Gheorghe Kornesios.

În 1804 a întemeiat la Nicosia un metoc al Mănăstirii Macheras, a cărui biserică a fost sfințită în 1806 în numele Sfântului Mucenic Elefterie și al Sfântului Stilian. Multă vreme a ascuns turcilor ridicarea bisericii, spunându-⁠le că zidește un hambar pentru grâu.

În martie 1804, pe fondul lipsei de hrană și al sporirii birurilor, turcii din capitală și din satele din jur s-⁠au răsculat, au ocupat Nicosia, au ucis creștini și au amenințat viața bătrânului arhiepiscop Hrisant. Guvernul otoman a trimis aproape 2.000 de soldați care au împresurat orașul. Ciprian a mijlocit, împreună cu consulii Franței, Marii Britanii și Rusiei, între trupele sultanului și răsculații din cetate și a ajutat la încheierea păcii. A ocrotit astfel creștinii, l-⁠a scăpat pe arhiepiscop de mulțimea înfuriată și a salvat reședința arhiepiscopală de jaf. Un călător englez care scria sub numele de Ali Bey l-⁠a numit „îngerul mântuitor al neamului său”.

Aceste tulburări au lăsat însă o povară grea asupra creștinilor, căci întreținerea trupelor a fost pusă pe seama lor, iar datoria Arhiepiscopiei a crescut de la un milion și jumătate la două milioane de piaștri.

Alegerea ca arhiepiscop

În ultimii ani ai arhiepiscopului Hrisant, bolnav și neputincios, conducerea de fapt a Bisericii Ciprului ajunsese în mâinile lui Ciprian. Bătrânul ierarh nu voia să renunțe la scaun, iar ceilalți mitropoliți, Hrisant al Pafosului și Hrisant al Kitionului, îi erau rude. Opoziția, din care făcea parte și Ciprian, s-⁠a adresat Patriarhiei ecumenice și Înaltei Porți.

În mai 1810 sultanul a poruncit exilarea arhiepiscopului, care a fost trimis în insula Eubeea, la Halkida, împreună cu nepotul său, mitropolitul Kitionului. Un înalt dregător otoman a cerut atunci ca Ciprian să fie hirotonit arhiepiscop. Socotind că o asemenea numire, venită de la puterea lumească, încalcă rânduiala bisericească, Ciprian nu a primit-⁠o și a așteptat hotărârea Patriarhiei de la Constantinopol.

După ce bătrânul Hrisant a murit în exil și Patriarhia a dat aprobarea, Ciprian a fost hirotonit la 30 octombrie 1810 arhiepiscop al Noii Justiniane și al întregului Cipru. Hirotonia a fost săvârșită de arhiepiscopul Constantie al Sinaiului, împreună cu ceilalți episcopi aflați în Cipru. Unele surse pomenesc și o hirotonie întru episcop în 1809.

Păstorirea

A moștenit o Arhiepiscopie cu finanțele ruinate și cu datorii de peste trei milioane de piaștri. A reușit totuși să le îndrepte, să aducă pace în Biserică și să țină piept unor grele probleme sociale. A recâștigat dreptul de a strânge birurile, pierdut de înaintașii săi, a redus cheltuielile strângerii lor și a trecut întreținerea perceptorilor în sarcina administrației, ușurând astfel poverile contribuabililor. Într-⁠o scrisoare din 7 februarie 1812, consulii de la Larnaca îl felicitau că preluase strângerea birurilor spre ușurarea și folosul tuturor locuitorilor.

În 1811-1812 a întemeiat la Nicosia, în fața Arhiepiscopiei, „Școala Elenă”, astăzi Gimnaziul Pancipriot, prima școală de acest nivel din insulă. A cerut un program de studii mai larg, în care să intre limba și literatura greacă. A sprijinit și școala din Limassol: în 1819 s-⁠a angajat să-⁠i dea în fiecare an câte 500 de piaștri, în 1820 a dăruit 6.000 de piaștri pentru zidirea ei și a adus donatori dintre fruntașii orașului.

A ajutat și mănăstirile. În 1813 a dăruit Mănăstirii Macheras o moșie la Timvou și proprietăți în satul Prastio, în câmpia Mesaoria. A sprijinit Mănăstirea Kykkos după incendiul din 1813, mănăstirea Sfântului Neofit Zăvorâtul de lângă Pafos și mănăstirea Sfântului Apostol Barnaba de lângă Famagusta. A înzestrat cu cărți, icoane și vase sfinte biserici precum cea a Sfintei Tecla de la Mosfiloti și biserica Sfântului Sava din Nicosia.

Pe vremea sa, Ciprul a fost lovit de o mare invazie de lăcuste, care amenința recolta întregii insule. Arhiepiscopul a scris o scrisoare pastorală în care a mustrat credința populară că lăcustele ar fi nemuritoare și i-⁠a îndemnat pe credincioși să nu aștepte doar o minune, ci să lucreze ei înșiși la stârpirea lor. În 1820-1821 a poruncit să fie zugrăvite sute de icoane ale Sfântului Mucenic Trifon, ocrotitorul holdelor, care au fost împărțite bisericilor din ținuturile cele mai lovite. Peste o sută dintre ele se păstrează și astăzi. Printr-⁠o altă scrisoare, din 2 februarie 1815, a condamnat francmasoneria și i-⁠a declarat pe masoni în afara Bisericii.

Eteria și pregătirea Revoluției

În 1818 au sosit la Nicosia negustorii Sterios Hagikostas și Dimitrios Ipatros, membri ai ramurii egiptene și cipriote a Eteriei, societatea secretă care pregătea eliberarea grecilor de sub turci. Arhiepiscopul, alți clerici și fruntași ai Ciprului au intrat în Eterie. Nu se cunoaște nici data inițierii sale, nici cine l-⁠a inițiat, iar corespondența lui pe această temă nu s-⁠a păstrat, semn că a distrus el însuși orice urmă. Eteriștii care veneau în Cipru erau găzduiți ca elevi în subsolul Școlii Elene.

În 1820 Alexandru Ipsilanti l-⁠a întrebat prin trimișii săi dacă Ciprul se va alătura luptei armate. Ciprian a răspuns cu realism: insula, izolată și departe de Grecia continentală, nu avea nici flotă, nici tradiția de luptă a clefților din alte ținuturi grecești, iar o răscoală ar fi sfârșit în tragedie. A făgăduit în schimb ajutor în bani și alimente. Planul general al Eteriei din 1820 consemna că arhiepiscopul Ciprului promisese bani și provizii și că trebuia să se gândească la ocrotirea turmei sale.

În octombrie 1820, după ce arhiepiscopul dăduse o contribuție însemnată, Ipsilanti i-⁠a trimis prin eteristul Antonios Pelopidas o scrisoare de mulțumire, în care îi vestea că „deschiderea școlii” se apropie. Prin aceste cuvinte el înțelegea începutul Revoluției.

Anul 1821

La sfârșitul lui februarie 1821 Ipsilanti a trecut Prutul și a ridicat Moldova și Țara Românească, iar la 25 martie s-⁠a răsculat Peloponezul. În tot Imperiul Otoman au urmat represalii împotriva grecilor, iar în ziua de Paști, 10 aprilie, Patriarhul Grigorie al V-⁠lea a fost spânzurat la Constantinopol.

În Cipru, sultanul a poruncit dezarmarea creștinilor. Arhiepiscopul a încercat să-⁠și ferească poporul de măcel: prin scrisoarea din 22 aprilie i-⁠a îndemnat pe ciprioți să predea armele, iar prin cea din 16 mai să fie foarte prevăzători, ca să nu dea prilej de represalii. L-⁠a încredințat pe pașa Kuciuk Mehmet de supunerea grecilor. Cu toate acestea, mulți ciprioți au plecat în taină să lupte în Grecia, iar arhimandritul Teofilact Thiseus, nepotul arhiepiscopului, a răspândit la Larnaca proclamații care chemau la luptă. Arhiepiscopul nu avea legătură nici cu aceste proclamații, nici cu transportul de praf de pușcă.

Kuciuk Mehmet a cerut trupe de întărire, a confiscat armele și a arestat mulți fruntași. A întocmit o listă cu 486 de greci ciprioți pe care voia să-⁠i omoare: arhiepiscopul, mitropoliții, egumeni de mănăstiri, preoți, fruntași și bătrâni ai satelor. Înalta Poartă a aprobat planul, împreună cu confiscarea averilor celor uciși și vânzarea soțiilor și copiilor lor ca robi.

Prietenii l-⁠au sfătuit pe arhiepiscop să fugă de pe insulă sau să se ascundă în consulatele puterilor europene. El a refuzat, voind să rămână cu poporul său până la capăt și să se jertfească pentru el. La începutul lui iulie turcii au prins un păstor, Hagi Petros, care ducea o scrisoare a Eteriei. Potrivit unor surse, pașa i-⁠a oferit de trei ori arhiepiscopului viața dacă se leapădă de credința creștină, dar Ciprian i-⁠a mustrat cruzimea și nedreptatea.

Mucenicia

Sâmbătă, 9 iulie 1821, ierarhii și fruntașii insulei au fost chemați la o adunare la Nicosia, iar porțile cetății au fost închise. Atunci au fost uciși, prin tăierea capului sau prin spânzurare, 470 de ciprioți de seamă. Mitropoliții Hrisant al Pafosului, Meletie al Kitionului și Lavrentie al Kyreniei au fost decapitați. Arhiepiscopul Ciprian a fost spânzurat în văzul tuturor de un dud din piața din fața Seraiului, fostul palat al regilor Lusignani ai Ciprului.

Între cei uciși în acea zi s-⁠au aflat și doi frați ai arhiepiscopului, iconomul Arhiepiscopiei Hagi Sava și protosinghelul Lavrentie. Potrivit unor surse, capetele ierarhilor au fost trimise sultanului. În lunile următoare au pierit în insulă mii de creștini. Călătorul suedez Berggren scria că orașul era cernit și că multe case erau stropite cu sânge.

Evenimentele au fost cântate de poetul Vasilis Michailidis în poemul epic „9 iulie 1821”, scris în dialectul cipriot, una dintre operele de căpătâi ale literaturii ciprioților.

Cinstirea

Trupurile mucenicilor au fost îngropate în spatele altarului bisericii Maicii Domnului Faneromeni din Nicosia. După rezidirea bisericii în 1873, osemintele au fost așezate într-⁠un mormânt de piatră sub altar. În 1930 s-⁠a ridicat lângă biserică un mausoleu din marmură de Penteli, în a cărui criptă se odihnesc arhiepiscopul Ciprian și mitropoliții Hrisant, Meletie și Lavrentie. Ciprioții îi pomenesc în fiecare an la 9 iulie ca ierarhi mucenici ai neamului, iar Gimnaziul Pancipriot, întemeiat de el, stă și astăzi în fața Arhiepiscopiei.