Filaret Voznesenski

Mitropolitul Filaret Voznesenski, pe numele de mirean Gheorghe Nicolaevici Voznesenski, a fost al treilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, între anii 1964 și 1985, cu titlul de mitropolit al New Yorkului și al Americii de Est. S-⁠a născut în 1903 la Kursk și a trecut la Domnul în 1985 la New York. Este pomenit ca un păstor aspru cu sine și blând cu oamenii, care a mărturisit credința în fața puterii atee din Manciuria și a condus Biserica rusă din diaspora în anii unor hotărâri grele.

Familia și tinerețea

S-⁠a născut la 22 martie 1903, după calendarul vechi, la Kursk, în familia lui Nicolae Fiodorovici și a Lidiei Vasilievna Voznesenski. Familia s-⁠a mutat în 1905 la Harkov, unde tatăl a fost hirotonit preot, iar în 1909 la Blagoveșcensk, pe Amur, unde părintele Nicolae a devenit protoiereu al catedralei.

În august 1920, după ce a terminat gimnaziul de opt clase, Gheorghe a fugit împreună cu familia din Blagoveșcensk, ajuns sub stăpânire sovietică, la Harbin, în Manciuria. Acolo tatăl său slujea la catedrala Sfântul Nicolae. Mama a murit în 1921, iar tatăl a primit mai târziu tunderea în monahism cu numele Dimitrie și a ajuns arhiepiscop de Hailar. El a murit în 1947, la scurtă vreme după ce s-⁠a întors în Uniunea Sovietică.

Arhiepiscopul Natanael (Lvov), care a cunoscut bine familia, își amintea de casa parohială a Bisericii Icoanei Ivirene din Harbin ca de un loc plin de duh ortodox luminos și de discuții bogate la masa de seară. Tânărul Gheorghe iubea matematica pentru claritatea ei limpede și nepătimașă.

Studiile

Fiindcă la Harbin nu exista o școală teologică, a urmat Institutul Politehnic ruso-⁠chinez și l-⁠a absolvit în 1927 ca inginer electromecanic. Setea lui de cunoaștere teologică a rămas însă neîmplinită. A fost primit la un institut teologic din Statele Unite, dar condițiile puse l-⁠au făcut să renunțe.

Tatăl său s-⁠a îngrijit atunci să întemeieze la Harbin cursuri pastoral-⁠teologice, pe care Sinodul Arhieresc le-⁠a recunoscut ca școală teologică superioară. Gheorghe le-⁠a absolvit în 1931, la Institutul Sfântul Cneaz Vladimir, iar mai târziu a predat acolo Teologia pastorală, Omiletica și Noul Testament.

Hirotonia și călugăria

În 1929, prietenul său Vasile Lvov a fost tuns în monahism cu numele Natanael, iar Gheorghe a început să vină des la Casa Milosteniei din Harbin. La 18 mai 1930, episcopul Nestor (Anisimov) de Camciatka l-⁠a hirotonit diacon celib, iar la 4 ianuarie 1931 preot, la sfințirea unui paraclis nou al bisericii Casei Milosteniei.

La 12 decembrie 1931 a fost tuns în monahism cu numele Filaret, în cinstea Sfântului Filaret cel Milostiv. Natanael scria că prin aceasta s-⁠a pus începutul unei obști monahale la Casa Milosteniei. Cei doi tineri monahi slujeau pe rând, citeau pravila și pe Sfinții Părinți, iar doi călugări fugiți din Mănăstirea Sfânta Treime de la Șmakovka le-⁠au adus rânduiala de la Valaam.

Statutul canonic al hirotoniilor săvârșite de episcopul Nestor în eparhia altui ierarh a fost o vreme neclar, dar Sinodul Arhieresc al Bisericii din afara granițelor le-⁠a recunoscut. În 1933 părintele Filaret a fost ridicat la treapta de egumen, în 1937 la cea de arhimandrit, iar în 1944 a primit parohia Icoanei Ivirene, unde îi urma tatălui său.

Omul rugăciunii

Cei care l-⁠au cunoscut sunt de acord că era un om cu adevărat ascetic. Dormea puțin, postea cu strictețe, dădea milostenie oricui cerea, iubea slujbele și știa Evanghelia pe de rost. Viața de nevoință nu l-⁠a închis în sine: era un bun interlocutor, avea umor blând, cunoștea multe povești despre viața clerului și compunea muzică bisericească.

Tinerii îl urmau cu plăcere. Când, la mijlocul anilor 1930, calea ferată chineză de răsărit a fost vândută Japoniei, mulți tineri ruși crescuți în școli sovietice au rămas la Harbin fără lucru. Părintele Filaret, mare iubitor de pescuit, îi lua cu el pe malurile râului Sungari, iar la focul de seară, în convorbiri liniștite, mulți dintre ei au descoperit credința.

Mărturisitor în Manciuria roșie

După ce armata sovietică a ocupat Manciuria în 1945, bătrânul mitropolit Meletie (Zaborovski) de Harbin s-⁠a supus Patriarhiei Moscovei, iar arhimandritul Filaret a trecut astfel în clerul acesteia. A refuzat însă hotărât să primească pașaport sovietic și să pomenească la slujbe puterea atee, îndemnându-⁠și și credincioșii la fel. Unui ziarist venit să-⁠i ceară cuvinte de recunoștință pentru cetățenia sovietică i-⁠a răspuns că nu știe de nicio schimbare în URSS, dar știe multe despre bisericile dărâmate și despre prigoana împotriva clerului și a credincioșilor.

Potrivit unor relatări, după slujbe se ardeau pașapoartele sovietice. Ura stârnită de predicile lui a dus la o încercare de a-⁠l arde de viu în chilia sa. A scăpat cu viață, dar cu arsuri grave. Mai târziu numea Manciuria comunistă o „colivie roșie”.

În 1946, la consfătuirile episcopilor, a fost mustrat de trei ori să înceteze predicile cu conținut politic. În 1947 a fost îndepărtat de la Biserica Ivireană și trimis la Mănăstirea Maicii Domnului de la Vladimir din Solnecinaia Pad, în ținutul Trei Râuri. În 1949 episcopul Nicandru (Viktorov) l-⁠a adus înapoi la Harbin, dar l-⁠a pus într-⁠o parohie îndepărtată, ca să-⁠l ferească, și a trebuit de multe ori să-⁠l apere în fața autorităților.

În 1956 a devenit paroh al Bisericii Icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiți” de la Casa Milosteniei, unde a slujit până la plecarea sa din China. După plecarea lui slujbele au încetat, iar în 1964 biserica a fost închisă.

Plecarea în Australia

Între timp, rușii părăseau China în masă. Sinodul Bisericii din afara granițelor, cunoscând atitudinea lui neînduplecată față de comunism, încerca din 1953 să-⁠l scoată din țară, dar viza de ieșire i-⁠a fost întârziată intenționat. Abia în 1962 a putut ajunge la Hong Kong.

Deși era socotit mărturisitor, a trebuit să-⁠și ceară iertare pentru că fusese din 1945 sub ascultarea Patriarhiei Moscovei și să semneze o declarație de pocăință, aprobată de Sinod la 29 martie 1962. La 3 aprilie 1962 a sosit la Sydney, unde o mulțime de foști enoriași din Harbin l-⁠a întâmpinat la aeroport și l-⁠a condus la arhiepiscopul Sava (Raevski). Curând a plecat la Brisbane, unde se așezaseră mulți dintre credincioșii lui din Manciuria.

La soborul episcopilor din octombrie 1962 s-⁠a propus să fie trimis în eparhia Braziliei, dar arhiepiscopul Sava, bolnav, a stăruit să rămână în Australia ca vicar și posibil urmaș al său. La 26 mai 1963 a fost hirotonit episcop de Brisbane, vicar al eparhiei Australiei și Noii Zeelande, de către arhiepiscopul Sava și episcopul Antonie (Medvedev). Episcopul Dionisie de Nazianz, de la Patriarhia Ecumenică, a fost de față, dar nu a slujit împreună cu ei. Când boala arhiepiscopului Sava s-⁠a agravat, episcopul Filaret a primit pentru o vreme conducerea eparhiei.

Alegerea ca întâistătător

La începutul anilor 1960, în Biserica din afara granițelor se înfruntau susținătorii Sfântului Ioan (Maximovici) și cei ai arhiepiscopului Nicon (Rklițki). Primii voiau o Biserică deschisă tuturor și vedeau în sinodalitate temelia vie a vieții bisericești, ceilalți puneau pe primul loc păstrarea tradiției rusești și a vechii rânduieli sinodale. La 7 februarie 1964, mitropolitul Anastasie (Gribanovski), în vârstă de 90 de ani, și-⁠a anunțat retragerea.

La soborul din 27 mai 1964 voturile s-⁠au împărțit aproape egal între cei doi arhiepiscopi. Mitropolitul Anastasie a sfătuit atunci alegerea unui episcop tânăr, care să nu aparțină niciunei tabere. Sfântul Ioan Maximovici l-⁠a propus pe episcopul Filaret, cel mai tânăr după hirotonie, și s-⁠a retras pentru a evita o dezbinare. Au făcut la fel arhiepiscopii Nicon și Averchie (Taușev). Mitropolitul Anastasie a încuviințat alegerea.

La 31 mai 1964, în catedrala sinodală a Icoanei Semnului din New York, a avut loc întronizarea. După Liturghie, noului mitropolit i s-⁠a pus culionul alb, iar Sfântul Ioan Maximovici, ca cel mai vârstnic ierarh, i-⁠a înmânat cârja arhierească.

Anii de întâistătător

Cei douăzeci și unu de ani de păstorire ai mitropolitului Filaret au fost vremea unor hotărâri însemnate. În 1970 Biserica din afara granițelor a dat anatema pe Lenin și pe prigonitorii Ortodoxiei. În 1981 au fost canonizați Țarul Nicolae al II-⁠lea cu familia și slujitorii săi, împreună cu Noii Mucenici ai Rusiei. Mitropolitul a scris și câteva scrisori deschise către episcopii ortodocși, cunoscute drept „Epistolele întristate”, în care își arăta neliniștea față de mișcarea ecumenică.

În 1982 a fost hirotonit un episcop pentru credincioșii ascunși din Uniunea Sovietică, Lazăr (Jurbenko). În august 1983 soborul arhieresc, condus de mitropolitul Filaret, a dat anatema ecumenismul. În acești ani Biserica din afara granițelor s-⁠a îndepărtat de celelalte Biserici Ortodoxe locale și s-⁠a apropiat de comunitățile de stil vechi.

Trecerea la Domnul și cinstirea

Mitropolitul Filaret a trecut la Domnul la 21 noiembrie 1985, în locuința sa din Manhattan, în al 82-lea an al vieții. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii Adormirii de la Jordanville. În noiembrie 1998 Sinodul a hotărât mutarea rămășițelor sale într-⁠o criptă nouă, sub altarul catedralei Sfânta Treime a mănăstirii din Jordanville, statul New York, iar la deschiderea mormântului trupul a fost aflat neputrezit.

Mitropolitul Filaret nu a fost încă trecut în rândul sfinților de nicio Biserică Ortodoxă locală. Mai multe grupări desprinse din Biserica din afara granițelor, aflate în afara comuniunii ortodoxe canonice, l-⁠au proclamat sfânt între 2001 și 2009 și îl numesc „Mărturisitorul”. În 2012, eparhia Americii de Est a Bisericii Ruse din Afara Granițelor, condusă de mitropolitul Ilarion (Kapral), a format o comisie care adună mărturii despre viața și minunile lui în vederea unei canonizări. Mulți credincioși îi cinstesc mormântul de la Jordanville și citesc învățăturile sale, traduse și în limba engleză.