Ioan Bulin

Episcopul Ioan (Bulin) al Pecerelor a fost un ierarh ortodox rus din Estonia, stareț al Mănăstirii Pskovo-⁠Pecerski (Petseri) între 1920 și 1932, pe care a ridicat-⁠o din ruină, și deputat în parlamentul Estoniei. După ani de exil în străinătate, s-⁠a întors acasă, a fost arestat de NKVD în 1940 și împușcat la Leningrad în 1941. Nu a fost încă trecut în rândul sfinților, dar au fost făcute propuneri în acest sens.

Copilăria

Se numea în lume Nicolae Alexandrovici Bulin și s-⁠a născut la 16 februarie 1893, în localitatea Vepsu (astăzi Võõpsu), lângă Räpina, în Estonia de azi, într-⁠o familie de muncitori ruși. Strămoșii lui erau din ținutul Donului, mutați în vremea împărătesei Elisabeta, împreună cu încă 220 de familii, ca să lucreze la fabrica de hârtie din Räpina. Aceștia își făcuseră propriul sat, cu o biserică ortodoxă a Sfinților Zaharia și Elisabeta.

De la șase ani a ajutat la slujbe, iar la opt ani citea din memorie Trisaghionul. A învățat la școala din Võõpsu (1901-1903), apoi doi ani la școala de la Raadama. În 1905 a intrat la școala teologică din Riga, iar în 1909 la Seminarul din Riga, absolvit în 1915 cu distincție.

Student, ostaș și monah

În 1915 a intrat la Academia Teologică din Petersburg, unde colegii îi încredințau predica la slujbe și cuvântările la festivități. Deși era scutit de armată, în avântul patriotic al războiului a intrat la școala de ofițeri din Peterhof, pe care a absolvit-⁠o în 1916, și a luptat pe front. În decembrie 1917 a fost lăsat la vatră și s-⁠a întors la academie.

La 21 mai 1918, în biserica celor Doisprezece Apostoli, rectorul academiei, episcopul Anastasie (Alexandrov), l-⁠a tuns monah cu numele Ioan, în cinstea Sfântului Ioan al Tobolskului, iar la 23 mai a fost hirotonit ierodiacon. La 12 august 1918, în catedrala Sfintei Treimi a Lavrei Alexandru Nevski, Sfântul Mitropolit Veniamin (Kazanski) al Petrogradului l-⁠a hirotonit ieromonah. A fost trimis la Mănăstirea de maici a Acoperământului de la Vedrilovo, unde unchiul său era cântăreț. Prigoana se întețea, clericii erau arestați, iar academia se închisese. Temându-⁠se de arestare, în ianuarie 1919 a fugit pe gheața lacului Peipus în Estonia, abia devenită independentă.

Starețul de la Pecere

Arhiepiscopul Eusebiu al Pskovului l-⁠a numit paroh la Zacerenie, iar în ianuarie 1920 protopop al ținutului Pecere. La 20 februarie 1920 a sosit ca locțiitor la Mănăstirea Pskovo-⁠Pecerski, care era în ruină după anii 1917-1919. Pământurile fuseseră luate, clădirile se dărăpănau, acoperișurile curgeau, zidurile se surpaseră. Trapeza era cazarmă pentru o companie de soldați estonieni, iar casa starețului era ocupată de un judecător și de o comisie funciară, așa că noul stareț a locuit întâi într-⁠o cămăruță. Obștea era formată din câțiva monahi bătrâni, diaconi și frați.

În același an a fost propus pentru episcopat, dar Patriarhul Tihon a respins propunerea din cauza vârstei lui, de numai 27 de ani. La 6 decembrie 1920 a fost ridicat la treapta de arhimandrit. Prin osteneala lui, mănăstirea și-⁠a recăpătat înfățișarea: au fost reparate toate clădirile după scoaterea locatarilor mireni, trapeza și casa starețului; în 1924 biserica Întâmpinării Domnului, în 1927 catedrala Adormirii, apoi catedrala Sfântului Mihail. A fost refăcut vechiul sistem de clopote din vremea lui Boris Godunov, iar în 1930 a fost zidită o scară de piatră de la catedrala Sfântului Mihail spre centrul mănăstirii. Banii veneau de la binefăcători și de la ministerul învățământului din Estonia. Și viața lăuntrică a mănăstirii a fost pusă în rânduială.

Episcop al Pecerelor

În 1926, Sinodul Bisericii Ortodoxe Autonome a Estoniei l-⁠a chemat la arhierie, păstrându-⁠l stareț al mănăstirii. La 25 aprilie 1926 a fost hirotonit episcop al Pecerelor de mitropolitul Alexandru (Paulus) al Tallinnului și de arhiepiscopul Eusebiu (Grozdov) al Narvei. După moartea arhiepiscopului Eusebiu, în 1929, a condus și eparhia Narvei până în 1932. Între 1929 și 1934 a fost deputat în Riigikogu, parlamentul Estoniei.

În august 1929 a găzduit la mănăstire al doilea congres al Mișcării Creștine a Studenților Ruși, al cărui suflet a fost; unul dintre participanți scria că acel congres a devenit un mare avânt al credinței și al iubirii, care a topit gheața celor mai reci suflete și i-⁠a făcut credincioși pe cei necredincioși.

Era un om al rugăciunii, cu o voce frumoasă, și predica mult. Păstra vechile rânduieli ale Bisericii și le reînvia pe cele uitate. Pentru credincioșii de multe limbi care veneau la mănăstire, a rânduit citirea Evangheliei de Paști în nouă limbi: greacă, slavonă, estonă, rusă, latină, poloneză, germană, letonă și ebraică. A reînnoit și a întemeiat procesiuni la care veneau mulțime de pelerini din toate țările baltice și de mai departe, încât a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ierarhi din Estonia acelor ani.

Conflictul și retragerea

Autoritățile estoniene se amestecau în treburile mănăstirii, iar episcopul a avut neînțelegeri cu Sinodul Bisericii estoniene în privința averii mănăstirii. S-⁠a împotrivit înnoirilor introduse în unele biserici și calendarului nou. La 16 iunie 1932, un sinod ținut la Tallinn a hotărât, cu voturile majorității estoniene, să-⁠l mute la scaunul Narvei și Izborskului, cerându-⁠i să plece din mănăstire. Episcopul Ioan nu a primit noul scaun și la 30 decembrie 1932 a fost trecut la retragere, cu dreptul de a sluji numai cu aprobare specială.

Anii de exil

În ianuarie 1934 a mers la Constantinopol ca să se plângă Patriarhiei Ecumenice împotriva mitropolitului Alexandru și a Sinodului estonian, dar fără rezultat. A stat apoi o lună în Sfântul Munte, slujind la mănăstirile Sfântul Pantelimon, Sfântul Andrei și Sfântul Ilie, și a călătorit la Ierusalim, în Palestina, Liban și Siria; se pomenește și o ședere în Bulgaria. Din septembrie 1934, la invitația Patriarhului Varnava al Serbiei, a trăit la Mănăstirea Rakovica, lângă Belgrad, unde a ținut conferințe despre situația Bisericii în Uniunea Sovietică și a învățat iconografia în atelierul lui Pimen Sofronov.

Întoarcerea și moartea

După moartea Patriarhului Varnava, în 1938, s-⁠a întors în Estonia și a primit îngăduința să locuiască la mama sa, apoi la fratele său, la Pecere. În octombrie 1940, după ocupația sovietică, a cerut stăruitor clerului din Pecere să se alăture Patriarhiei Moscovei, iar Mitropolitul Serghie (Stragorodski) l-⁠a recunoscut ca episcop al Pecerelor printr-⁠o scrisoare din 13 decembrie 1940.

Mitropolitul nu știa că episcopul Ioan fusese deja arestat de NKVD la Pecere, la 18 octombrie 1940, și dus în noiembrie la Leningrad. A fost acuzat de agitație și propagandă antisovietică și condamnat la moarte de tribunalul regional din Leningrad, la 8 aprilie 1941. A fost împușcat la Leningrad la 30 iulie 1941; locul îngropării nu se cunoaște. La 22 aprilie 1992 a fost reabilitat.

Propunerile de canonizare

În 2003, protoiereul Valentin Asmus își exprima convingerea că Biserica va cerceta fără îndoială canonizarea episcopului Ioan. La 7 octombrie 2015, la o întâlnire prezidată de Patriarhul Chiril pentru armonizarea calendarelor Bisericii Ruse și ale Bisericii Ruse din Afara Granițelor, mitropolitul Ilarion (Kapral) a propus să se cerceteze trecerea episcopului Ioan al Pecerelor în rândul noilor mucenici.