Ioan de la Peșteri

Cuviosul Ioan de la Peșteri (mort după 1097, probabil înainte de 1108) a fost egumen al Mănăstirii Peșterilor din Kiev în ultimul pătrar al secolului al XI-⁠lea. Este pomenit în „Patericul de la Kiev” și în „Povestea anilor de demult”. Mai mulți istorici îl socotesc autorul „Codului inițial” al cronicii rusești din anii 1090, o ipoteză disputată. A fost trecut în rândul cuvioșilor de Biserica Ortodoxă Rusă în anii 1970. Locul îngropării lui nu se cunoaște.

Viața

Ioan este pomenit în „Povestea anilor de demult” la anul 1074, în relatarea despre nevoitorii Mănăstirii Peșterilor, când a luat parte la înmormântarea cuviosului Isaachie; aceeași știre se află în Patericul de la Kiev. În vremea egumeniei lui Nicon (1078-1088) se plasează știrea din Pateric în care Ioan este numit unul dintre monahii peșterilor, „părinți cuvioși… purtători de Dumnezeu”, care a izgonit demonul din închisul Nichita (viitorul episcop de Novgorod).

Ioan a devenit egumen al mănăstirii, probabil, în 1088-1089, după moartea lui Nicon. În „Povestea anilor de demult”, sub anul 1089, „pe când egumenia o ținea Ioan”, se spune că clerul, în frunte cu mitropolitul Kievului Ioan al II-⁠lea, a sfințit catedrala Adormirii a Mănăstirii Peșterilor. După Pateric, aceasta s-⁠a întâmplat „în primul an al egumeniei lui Ioan”. Multă vreme nu au putut găsi meșter să facă „trapeza” de piatră (altarul), și „egumenul a fost în mare întristare”. După câteva zile, lângă catapeteasma catedralei, locuitorii mănăstirii au găsit „o lespede de piatră pusă și stâlpișori pentru alcătuirea trapezei”.

În 1091, cu participarea lui Ioan, au avut loc aflarea moaștelor cuviosului Teodosie de la Peșteri și mutarea lor în catedrala Adormirii. „Egumenul și monahii, făcând sfat, au zis: Nu este bine ca părintele nostru Teodosie să stea în afara mănăstirii și a bisericii lui”. Cu trei zile înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, egumenul a poruncit să se sape „unde zac moaștele”. A venit la autorul știrii din cronică, care a notat evenimentul, și împreună s-⁠au dus la peștera în care fusese îngropat Teodosie. Acolo, pe ascuns de cei mai mulți frați, împreună cu alți doi monahi, au început săpăturile. Moaștele au fost găsite nestricate, iar egumenul și câțiva monahi le-⁠au scos din peșteră. La 14 august moaștele au fost mutate în catedrala Adormirii. La mutare au participat episcopi, egumeni, monahi, cler de mir și mireni. Tradițional, autorul știrii din cronică este socotit cuviosul Nestor de la Peșteri; după Iu. A. Artamonov, a fost un alcătuitor necunoscut al „Codului inițial”.

Anilor 1089-1094 le aparțin întâmplările din „Cuvântul despre fericitul Agapit doctorul”, din Patericul de la Kiev. Cneazul de Cernigov Vladimir Monomahul a trimis la Ioan un om cu rugămintea să-⁠l trimită la cneaz, care era grav bolnav, pe cunoscutul doctor, cuviosul Agapit, medic fără plată. Egumenul i-⁠a poruncit lui Agapit să meargă la Cernigov, dar el nu voia să părăsească mănăstirea, fiindcă făcuse un jurământ. „Silit de egumen”, Agapit a trimis cneazului „un leac din hrana lui” și acesta s-⁠a vindecat. Vladimir a venit la mănăstire, dar nu l-⁠a putut găsi pe Agapit, care evita slava și se ascunsese. Cneazul a dat darurile pregătite pentru Agapit lui Ioan. Un medic armean, care nu reușise să-⁠l vindece pe cneaz, a venit după moartea lui Agapit la Ioan, s-⁠a depărtat de „credința armenească” și s-⁠a călugărit.

„Cuvântul despre monahul Prohor, numit Lobednik” (mâncătorul de lobodă), tot din Pateric, povestește vrajba cneazului Kievului Sviatopolk Izeaslavici față de Ioan și împăcarea lor. Ioan îl mustra pe cneaz pentru „nesățiul după bogății și pentru silnicie”. Sviatopolk „a făcut multă silnicie: a stricat casele celor puternici fără vină, a luat averile multora, pentru care Domnul a îngăduit păgânilor să aibă putere asupra lui și au fost multe războaie cu cumanii”; în 1096 Mănăstirea Peșterilor a fost pustiită de cumani conduși de hanul Bonyak. Ioan a fost surghiunit de cneazul Sviatopolk la Turov, unde acesta domnise mai înainte, și a fost închis acolo. Dar după o vreme cneazul l-⁠a adus înapoi cu cinste pe egumen în mănăstire, temându-⁠se de o ceartă cu Vladimir Monomahul. Închiderea lui Ioan la Turov se plasează, probabil, după 1097, când s-⁠a statornicit domnia în comun a lui Sviatopolk și a lui Vladimir Monomahul. Sviatopolk s-⁠a împăcat definitiv cu frații peșterilor, în frunte cu Ioan, după minunea săvârșită de cuviosul Prohor Lobednik, tuns de Ioan. În 1099, din pricina războaielor dintre cneji, în Rusia lipseau grav pâinea și sarea. Prohor împărțea nevoiașilor cenușă, care devenea în chip minunat sare. Sviatopolk, voind să facă negoț cu mărfuri rare, a poruncit să i se ia lui Prohor sarea, dar aceasta s-⁠a făcut din nou cenușă. Prohor a sfătuit pe kieveni să adune cenușa, care iar s-⁠a prefăcut în sare. Văzând această minune, Sviatopolk „s-⁠a rușinat de ce făcuse și, mergând în mănăstire la egumenul Ioan, s-⁠a pocăit… a început să aibă mare dragoste față de Sfânta Născătoare de Dumnezeu și față de sfinții părinți Antonie și Teodosie”.

Nu se știe până când a fost Ioan egumen al mănăstirii. În 1108 cronica numește egumen pe Teoctist. Locul îngropării lui Ioan nu se cunoaște.

Autorul „Codului inițial”?

După presupunerea istoricului M. D. Priselkov, egumenul Ioan a fost alcătuitorul „Codului inițial”, reconstituit de filologul A. A. Șahmatov. Priselkov se baza pe o presupusă prefață a „Codului inițial” și pe ultimul lui articol, în care cnejii sunt acuzați de nedreptate și lăcomie, asemănător cu mustrările pe care Patericul de la Kiev le atribuie lui Ioan față de cneazul Sviatopolk. Priselkov scria că, dacă în „codul egumenului Nicon”, cod ipotetic din 1073, alcătuitorul critica pe cneji pentru războaiele interne care împiedicau lupta cu nomazii, „în codul lui Ioan reproșul vine pe linia politicii sociale a cnejilor”, care, uitând practica cnejilor vechi de a susține cheltuielile oastei prin supunerea altor „țări”, mută această cheltuială pe umerii „oamenilor” țării Rusiei, ruinând populația cu amenzi și taxe închipuite, nedrepte. Căderea lui Ioan în dizgrația lui Sviatopolk este legată de istoric direct de alcătuirea de către egumen a unui nou cod cronicăresc.

Șahmatov presupunea o legătură între „Codul inițial” și Mănăstirea Peșterilor, dar scria că „tradiția cărturărească nu ne-⁠a păstrat numele alcătuitorului”. Șahmatov și discipolul său Priselkov au atribuit lui Ioan inserțiile în cronica din 1073 privind istoria de început a Mănăstirii Peșterilor, în care se condamnă slăbirea nevoinței sub egumenul Nicon. Participarea lui Ioan la alcătuirea „Codului inițial” a admis-⁠o și istoricul A. N. Nasonov.

După ipoteza lui Șahmatov, prima cronică rusă, numită de el „Cel mai vechi cod”, a fost alcătuită pe lângă scaunul mitropolitan al Kievului în 1039. În anii 1070 „Cel mai vechi cod” a fost continuat și completat de monahul Nicon, unul dintre întemeietorii Mănăstirii Peșterilor. Codul lui Nicon, completat cu știri până în 1093 inclusiv, a stat la baza „Codului inițial”, alcătuit, după presupunerea lui Șahmatov, în 1093-1095. „Codul inițial” a fost alcătuit sub influența invaziei cumanilor din 1093 și în condițiile depărtării dintre Mănăstirea Peșterilor și cneazul Sviatopolk Izeaslavici, de aceea codul are caracter publicistic, mai accentuat în partea introductivă, unde cnejilor contemporani cronicarului, care au ruinat țara Rusiei cu biruri, li se opun „cnejii cei vechi și oamenii lor”, care „nu adunau multe averi”, aveau grijă de țara lor, supuneau țările din jur și erau darnici cu ceata lor. Cnejii de acum nesocoteau „ceata mai veche” și „iubeau sfatul tinerilor”. Se presupune că aceste idei i-⁠au fost transmise cronicarului de Ian Vișatici, care exprima interesele cetei mai vechi. Codul conținea și un îndemn la încetarea războaielor între cneji și la unirea împotriva primejdiei cumane.

Ipoteza lui Șahmatov despre „Codul inițial” a fost susținută în trăsăturile ei principale de mulți urmași: M. D. Priselkov, L. V. Cerepnin, A. N. Nasonov, D. S. Lihaciov, I. S. Lurie, O. V. Tvorogov și alții. Filologul A. A. Gippius socoate ca fiind cea mai întemeiată verigă a construcției lui Șahmatov reconstituirea ca predecesor direct al „Poveștii anilor de demult” a „Codului inițial” din anii 1090 de la Kiev, reflectat în partea cea mai veche (până în 1015) a Primei cronici din Novgorod, versiunea mai nouă. Fazele mai timpurii ale istoriei textului „Poveștii anilor de demult” se pot reconstitui, după el, numai ipotetic. Mai mulți cercetători au respins ipoteza „Codului inițial”: istoricii literari V. M. Istrin (1921), N. K. Nikolski (1930), istoricul de artă S. A. Bugoslavski (1941), istoricii M. H. Aleșkovski (1967), T. L. Vilkul (2003).

Cinstirea

Ca „cuviosul Ioan egumenul” este pomenit între „sfinții cetății Kievului” în „Descrierea sfinților ruși”, monument cunoscut din copii din secolele XVIII-⁠XIX. Ca nevoitor necanonizat este dat în manualele de hagiografie ale lui N. P. Barsukov, arhimandritului Leonid (Kavelin) și arhiepiscopului Serghie (Spasski). Acești hagiografi au indicat, în mod greșit, peșterile din Kiev drept loc al îngropării egumenului. Arhiepiscopul Serghie (Spasski) s-⁠a folosit de sinaxarul catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Canonizarea egumenului Ioan este socotită faptul includerii numelui său în Soborul tuturor sfinților care au strălucit în pământul rusesc, alcătuit la mijlocul anilor 1970 în procesul de pregătire a ediției Minelor pentru slujbă. Pomenirea se face în duminica a doua din Postul Mare, în Soborul tuturor cuvioșilor părinți de la Peșterile din Kiev.