Isaia Pustnicul

Sfântul cuviosul Isaia Pustnicul (Isaia de la Schit, Isaia al Gazei, avva Isaia) a fost un monah, nevoitor și scriitor duhovnicesc, cunoscut din Pateric și din izvoare palestiniene. Se spune că a murit la 11 august 491. Biserica Ortodoxă îl pomenește în soborul tuturor cuvioșilor, în sâmbăta Lăsatului sec de brânză, iar sârbii și la 3 iulie. Este socotit sfânt și în Biserica Coptă, la 11 ale lunii Epip (Abib) din calendarul copt.

Viața și părerile cercetătorilor

Izvoarele nu sunt de acord asupra vieții lui, iar cercetătorii nu se înțeleg dacă a fost o singură persoană sau două. Unele surse spun că s-⁠a născut în Egipt, într-⁠o familie săracă, că învățase aproape numai citind Sfânta Scriptură și că s-⁠a așezat în jurul anului 431 în pustia Schitului (Sketis), în Egiptul de Jos, în Chiliile din pustia Scetes, unde a trăit întâi ca monah la începutul secolului al V-⁠lea. Acolo ar fi viețuit pe un munte și apoi s-⁠a mutat în Palestina. La începutul vieții monahale a folosit îndrumările Sfântului Pimen cel Mare și a pus în scrierile lui multe din spusele acestuia. Era foarte smerit și avea darul plângerii. Monahii vremii îl cinsteau și foloseau învățăturile lui; patriarhul Alexandriei îl cunoștea și îl socotea drept. La sfârșitul vieții s-⁠a nevoit în singurătate deplină, de unde și numele de Pustnicul. Avea legături cu intelectuali din Gaza, ca Eneas din Gaza, din școala de retorică a cetății, care l-⁠a întrebat despre scrierile filozofice ale lui Platon, Aristotel și Plotin, și s-⁠a împrietenit cu Petru Ibericul, cu care se întâlnea din când în când. Este pomenit în cărțile Sfinților Varsanufie și Ioan din Gaza (Răspunsul 249 și altele) ca om de sfințenie deosebită, astfel că se spune că a fost activ la Gaza. A murit ca pustnic într-⁠o mănăstire lângă Gaza, la 11 august 491.

Unii cercetători socotesc că Isaia al Gazei și Isaia al Schitului au fost de fapt două persoane diferite: „Asceticonul” ar fi fost scris întâi de Isaia al Schitului (mort la începutul secolului al V-⁠lea) și mai târziu redactat de Isaia al Gazei (mort în 491). Alții datează viața lui în a doua jumătate a secolului al V-⁠lea sau prima jumătate a celui de-⁠al VI-⁠lea. Episcopul Ignatie Briancianinov îi dedică un capitol întins în „Patericul” său.

Scrierile

Isaia a împletit viața de pustnic cu o rodnică activitate scriitoricească, de ton ascetic. Limba originalului este egipteana, iar o mare parte din scrieri s-⁠a pierdut (după unele surse, distruse de musulmani). Ce se cunoaște cuprinde o adunare nesfârșită de cuvinte și spuse ascetice, reguli pentru monahii începători și capitole despre nevoință și liniște. Este autorul celei mai importante culegeri ascetice scrise în greacă, „Cuvinte ascetice”, numită „Asceticon”, în vreo treizeci de cuvântări despre ascetismul creștin, notate fără ordine tematică de unul dintre ucenicii lui. „Asceticonul” a fost foarte iubit în monahismul creștin de răsărit și s-⁠a păstrat în multe traduceri în siriană (secolul al VI-⁠lea, doar parțială, tradusă în franceză), coptă (VI), etiopiană (VIII, din copta), armeană (VIII), arabă și georgiană (din care s-⁠au păstrat numai cuvântările 3, 7, 23 și 27). În Apus era aproape necunoscut; numai în Spania medievală s-⁠a folosit un rezumat în latină, pe baza versiunii arabe, iar o traducere completă în latină a fost făcută abia pentru prima ediție tipărită, la Veneția, în 1558.

Mai târziu, o parte din cuvintele lui au intrat în culegerea „Evergetinos”, alcătuită în secolul al XI-⁠lea de monahul Pavel Evergetinos din Constantinopol. Au intrat și în „Filocalie”: în primul volum se află douăzeci și șapte de capitole „Despre păzirea minții” ale lui Isaia Pustnicul, iar de aici au trecut în versiunea slavonă. Lui Isaia i se atribuie uneori greșit o altă scriere, „Miterikon, culegere de îndrumări ale avvei Isaia pentru cinstita monahie Teodora”; aceasta a fost scrisă mult mai târziu, de un alt monah bizantin cu numele Isaia (secolele XII-⁠XIII), probabil pentru Teodora Angelina, fiica împăratului Isaac al II-⁠lea Angelos, care a primit tunderea după moartea tatălui ei.