Melchisedec Ștefănescu

Melchisedec Ștefănescu, născut Mihail în 1823 la Gârcina, în Neamț, a fost episcop al Dunării de Jos (1865-1879) și al Romanului (1879-1892), istoric, profesor și autor de lucrări teologice. A murit la 16 mai 1892. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

A fost primul născut din unsprezece copii ai preotului Petrache și ai preotesei Anastasia Ștefănescu, dintre care cinci au îmbrățișat viața monahală. A urmat Seminarul de la Socola între 1834 și 1838, a fost învățător patru ani, apoi, în 1843, profesor de retorică, pastorală, istorie și geografie la seminar. În același an a primit tunderea monahală cu numele Melchisedec, iar în anul următor a fost hirotonit ierodiacon. Între 1848 și 1851 a studiat la Academia Teologică din Kiev, apoi a fost hirotonit ieromonah și a predat patrologie, drept canonic, liturgică și teologie comparată la Socola până în 1856. Din 1856 a fost rector al Seminarului de la Huși, pe care l-⁠a reorganizat.

Între 1857 și 1859 a susținut din amvon și din catedră unirea Principatelor. La sfârșitul lui 1862 a fost hirotonit arhiereu, locotenent de episcop la Huși, iar în ianuarie 1865 episcop al Dunării de Jos, unde a zidit biserici, a pus preoți luminați, a făcut vizite canonice și a purtat grijă de văduve, orfani și țărani săraci. În 1879 a fost chemat la Roman, unde a păstorit peste treisprezece ani, a dat amploare Seminarului, a susținut elevii săraci, a înnoit mănăstiri și schituri, între ele Bogdana, Sihastru, Măgura, Buluc, Tarnița și Lepșa, și a ajutat la ridicarea unor școli și la sprijinirea bolnavilor săraci de la spitalul din Roman.

A avut un rol în viața Bisericii românești: a contribuit la întrunirea în 1865, la București, a primului sinod general al Bisericii, la Legea organică din 1872, prin care s-⁠a constituit Sfântul Sinod, la sfințirea Sfântului Mir în țară, în 1882, după memoriul său către Patriarhia Ecumenică, și la actul sinodal din 1885, prin care a fost recunoscută autocefalia. A scris lucrări de liturgică, dogmatică, pastorală, apologetică și istorie: Cronica Hușilor și a Episcopiei (1869), Cronica Romanului (1874-1875), Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din România (1883), Notițe istorice și arheologice de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova (1885), Viața mitropolitului Antim Ivireanul (1886) și altele. A murit la 16 mai 1892. Din donația lăsată de el s-⁠au construit o grădiniță de copii și o școală de cântăreți, cu întreținere gratuită pentru orfani.