Nichita Stithatul

Cuviosul Nichita Stithatul a fost monah și preot la mănăstirea Studion din Constantinopol, teolog mistic, ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog și autorul celei mai întregi vieți a învățătorului său. S-⁠a născut în jurul anului 1005 și a adormit în jurul anului 1090. Biserica Ortodoxă îl cinstește ca om cuvios. A sprijinit învățătura lui Simeon despre rugăciunea isihastă și a luat parte, în 1054, la disputa care a dus la marea Despărțire dintre Răsărit și Apus.

Viața A intrat la paisprezece ani în mănăstirea Studion, a devenit ucenic apropiat al lui Simeon Noul Teolog și, după moartea acestuia, i-⁠a scris viața, cea mai întinsă dintre cele păstrate. Mai târziu a ajuns egumen al Studionului. Porecla „Stithat”, adică „curajos”, i-⁠a fost dată pentru că l-⁠a mustrat pe împăratul Constantin al IX-⁠lea Monomahul pentru legătura cu Maria Sklerena. A apărat învățătura lui Simeon despre rugăciunea isihastă, socotită primejdioasă chiar de unii din cei care cârmuiau Biserica, și a avut sprijinul patriarhului Mihail Chirularie, care a dobândit canonizarea lui Simeon. A fost și editorul scrierilor și cuvântărilor învățătorului său; după o vedenie a lui Simeon, a răspândit o ediție a lor.

Disputa cu latinii În 1054, Nichita a sprijinit pe Chirularie în conflictul care a dus la Despărțirea dintre Răsărit și Apus, scriind lucrări împotriva obiceiurilor latine: azima, postul de sâmbătă și celibatul preoților. Scrierile au fost cunoscute și în Apus. Cardinalul Humbert a scris împotriva lor și, venind la Constantinopol ca sol al papei Leon al IX-⁠lea, la cererea împăratului, a avut cu Nichita o discuție la mănăstirea Studion. După o relatare a lui Humbert, Nichita s-⁠a recunoscut învins și ar fi aruncat scrierea lui în foc, dar alți latini socotesc aceasta lăudăroșenie. Scrierea lui se păstrează până azi, iar el a continuat să combată pe papistași.

Scrierile Cartea lui despre Simeon este cea mai întreagă viață a acestuia. A scris tratate despre suflet, despre rai, despre ierarhie și despre hotarele vieții omenești, o hipotipoză nepublicată despre viața duhovnicească a monahilor de la Studion, cincisprezece cuvinte la Hexaimeron, trei sute de capete practice, iambi și un canon la Sfântul Nicolae, precum și „Cinci cuvinte împotriva armenilor”. Foarte citit este tratatul lui despre nevoințe, cele trei sute de capete practice, firești și gnostice, din Filocalie: practica poruncilor, contemplarea făpturilor și cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu. Scrie, ca și învățătorul lui, despre experiența lui Dumnezeu ca lumină dumnezeiască, despre însemnătatea părintelui duhovnicesc, despre iubirea de aproapele mai de preț decât rugăciunea și despre datoria celor ce au simțit harul să-⁠l împărtășească și altora. Spune și că viața duhovnicească este cu putință în orice împrejurare, fără să te retragi fizic din lume, căci adevărata lepădare este lăuntrică, și că sfințenia este o întoarcere, prin har, la starea firească a omului. A scris și „Împotriva celor ce acuză pe sfinți”, împotriva părerii că nu mai e cu putință să ajungi sfânt. În Rusia, scrierile lui sunt cunoscute din secolul al XIII-⁠lea, iar două au intrat în Pravila Sfântului Sava al Serbiei.