Tavrion Batozski

Arhimandritul Tavrion Batozski (în lume Tihon Danilovici, 1898-1978) a fost duhovnic al Schitului Schimbării la Față de lângă Riga, în Letonia, mărturisitor care a petrecut ani îndelungați în temnițe și lagăre. Este cinstit de credincioși ca stareț, fără canonizare sinodală.

Copilăria și anii de mănăstire

S-⁠a născut la 10 (22) august 1898 în Krasnokutsk, gubernia Harkov, ca al șaselea copil, între zece fii, ai unui vistiernic al primăriei orășenești. A urmat școala zemstvei și seminarul învățătoresc. Din copilărie a slujit în biserică și a visat la mănăstire. În ianuarie 1913 a plecat la Mănăstirea Glinsk, unde a lucrat în atelierul de icoane al părintelui Serafim Amelin și a urmat cursuri misionare. A fost mobilizat în primul război mondial, s-⁠a întors apoi la Glinsk și a fost tuns monah în 1920. După închiderea mănăstirii, în 1922, a plecat la Moscova, la Mănăstirea Novospasski, unde a fost ierodiacon din 1923 și ieromonah din 1925 și a terminat o școală de pictură. În 1925, după închiderea mănăstirii, a slujit la Rylsk, apoi a fost egumen al mănăstirii Marcov din Vitebsk (1926), iar din 1927 a slujit la Perm, unde a luptat împotriva renovaționismului și în 1929 a fost ridicat la rangul de arhimandrit de episcopul Pavlin.

Temnița și lagărele

În toamna anului 1929 a fost arestat și condamnat la trei ani, pe care i-⁠a ispășit la construcția combinatului chimic Berezniki, în lagărele Vișera. Eliberat în 1935, a trăit la Kaluga, Kursk și Lipețk, a lucrat ca pictor și a îndrumat comunități ortodoxe secrete. La 27 decembrie 1940 a fost arestat din nou, ținut în închisoarea din Kazan și condamnat în martie 1941 la opt ani, executați într-⁠un lagăr din regiunea Sverdlovsk, mai întâi la tăiat lemne, apoi ca pictor. A fost eliberat devreme, în august 1948, și trimis în exil în regiunea Kustanai din Kazahstan, unde a lucrat ca pictor într-⁠o arteli, apoi ca paznic de școală. A fost eliberat din exil în aprilie 1956 și a slujit apoi la catedrala Sfintei Treimi din Perm.

Slujirea după eliberare

La 14 martie 1957 a fost numit egumen al Mănăstirii Glinsk. A intrat însă în conflict cu soborul bătrânilor, care îl sprijinise la început, pentru felul în care schimba rânduielile locului, între care slujbele cu cântare partesică și rugăciuni după vecernie, împotriva rânduielii tăcerii monahale, iar în ianuarie 1958 a fost mutat la Lavra Pociaev. Din aprilie 1959 a fost secretar al administrației eparhiale din Ufa și egumen al bisericii Acoperământului Maicii Domnului, pe care a restaurat-⁠o; propus pentru episcopie în 1960, Sfântul Sinod a aprobat candidatura, dar autoritățile au împiedicat hirotonia și i-⁠au retras înregistrarea. Din 1961 a slujit în eparhia Iaroslavl, la Nekrasovo și, din 1964, la Novîi Nekouz, unde a devenit cunoscut ca duhovnic.

Starețul de lângă Riga

Din martie 1969 a fost duhovnic al Schitului Schimbării la Față, aparținând mănăstirii de maici Sfânta Treime din eparhia Riga, la propunerea episcopului Leonid Poliakov. Sub conducerea lui, mănăstirea ruinată a fost refăcută: două biserici restaurate, trapeză și chilii pentru pelerini, care veneau din toată țara, vara împărtășindu-⁠se zilnic câte 150-200 de oameni. A slujit în fiecare zi Liturghia, a predicat adesea, începând cu cuvintele „Copiii mei, ce dragoste ne-⁠a arătat Domnul”, iar după citirea Evangheliei o relua și o tâlcuia pe înțelesul tuturor. Credincioșii îi atribuiau darul înainte-⁠vederii. Mitropolitul Antonie de Suroj, care l-⁠a întâlnit în Letonia, a povestit că părintele i-⁠a mărturisit recunoștința față de Dumnezeu pentru anii de temniță și lagăr, petrecuți printre cei care aveau nevoie de un preot.

A suferit de cancer, a refuzat operația și a trecut la Domnul la 13 august 1978, în Schitul Schimbării la Față. Se vorbește despre canonizarea lui, iar studiile despre el s-⁠au înmulțit.