Vasile Desculțul

Vasile Desculțul, pe numele său adevărat Vasile Filipovici Tkacenko, a fost un pelerin rus de la sfârșitul secolului al XIX-⁠lea și începutul secolului al XX-⁠lea, cunoscut în popor ca Vasia Desculțul. A străbătut desculț Imperiul Rus, a făcut milostenie, a luptat împotriva beției și a vorbelor urâte și a strâns bani pentru o biserică în satul său. A fost primit de familia imperială și a purtat ani de zile corespondență cu membrii ei despre zidirea acestei biserici. A trecut la cele veșnice în 1933, în satul Nadejda din Caucazul de Nord.

Copilăria și vindecarea

S-⁠a născut între 1856 și 1858 în gubernia Cernigov, într-⁠o familie de cazaci înstăriți, deși el însuși se socotea țăran, iar o adeverință a Sfântului Sinod din 1903 îl numește tot țăran. Se spune că era cel mai mic dintre fii.

La nouă ani s-⁠a îmbolnăvit greu: pe mâini și pe picioare i-⁠au apărut răni care nu se vindecau, după alte relatări pe tot trupul. Când avea optsprezece ani, părinții au făgăduit să meargă să se închine la moaștele sfinților, iar tânărul s-⁠a vindecat, dar ei nu și-⁠au mai împlinit făgăduința. Curând după aceea familia s-⁠a mutat în satul Nadejda din gubernia Stavropol.

Acolo Vasile a muncit cum muncesc țăranii: a păzit porcii, a arat pământul și a fost vizitiu la stația de poștă. În 1877 s-⁠a căsătorit, dar după o vreme, dintr-⁠o pricină necunoscută, s-⁠a despărțit de soție și și-⁠a lăsat singurul copil, de șase ani, în grija rudelor. Despărțirea a fost întărită legal abia în 1890. A lucrat apoi ca birjar și vizitiu, iar mai târziu ca văcar la un negustor, mânând o turmă spre Moscova. Un istoric local socotea că vindecarea minunată l-⁠a marcat adânc și că a făcut drumul spre Moscova desculț și aproape dezbrăcat, ca să-⁠și călească trupul și sufletul.

Soldat și ucenic

De la Moscova a ajuns la Sankt Petersburg, unde la 17 iunie 1884 a fost înrolat soldat în regimentul de vânători al Gărzii. După doar trei luni s-⁠a îmbolnăvit greu și a ajuns la spital, iar în octombrie același an a fost declarat inapt și lăsat la vatră.

A plecat apoi pe jos la Lavra Peșterilor din Kiev, căutându-⁠și drumul în viață. La Kiev l-⁠a întâlnit pe arhimandritul Iona, starețul Mănăstirii Sfintei Treimi, pe care Biserica Rusă l-⁠a trecut mai târziu în rândul sfinților. Toate sursele sunt de acord că Sfântul Iona l-⁠a binecuvântat să pornească pe calea pelerinajului. Vasile voise întâi să se călugărească și a făcut o vreme ascultări în mănăstire ca ucenic de chilie, croitor și vizitiu, dar boala și dorința de a strânge bani pentru o biserică în satul său l-⁠au făcut să renunțe. O biografie tipărită în 1903 așază întâlnirea cu Sfântul Iona înainte de anii de armată și spune că a devenit pelerin abia după ce a mai lucrat o vreme în slujbe particulare.

Anii de pelerinaj

La început, felul lui de viață a stârnit neliniștea și neînțelegerea autorităților bisericești. În 1894-1895 a fost trimis sub escortă din Sankt Petersburg pentru cerșetorie, iar o adeverință a Sinodului din 1903 punea pelerinajele lui pe seama unei „manii religioase”. Cerșetorii vedeau în el un concurent primejdios, încercau să-⁠l alunge din pridvoarele bisericilor și l-⁠au bătut de mai multe ori. În 1896 poliția din Kiev i-⁠a luat toiagul, care i-⁠a fost înapoiat mai târziu, la Peterhof.

În pelerinaje se ruga pentru credincioși, împărțea vieți de sfinți, cărți și broșuri ziditoare, îi îndemna pe oameni să lase beția și vorbele urâte și să-⁠și întoarcă gândul spre Dumnezeu. În al patrulea an de pelerinaj și-⁠a degerat grav picioarele, a fost dus la spital și chiar a primit Sfântul Maslu, așteptându-⁠se să moară. Purta un toiag greu de fier, cu o cruce de argint în vârf.

Un biograf al vremii scria că Vasile se deosebea între pelerinii ruși de la cumpăna veacurilor prin puterea lui morală, care îl uimea pe oricine îl întâlnea măcar o dată. Cercetătorii de astăzi arată că pelerinajul era pentru el un legământ: omul lăsa familia și averea și căuta mântuirea sufletului prin osteneala drumului și prin închinarea la cele sfinte.

Biserica din Nadejda

În 1897 Vasile a anunțat că strânge bani pentru o biserică nouă de piatră în satul său. La început a vrut s-⁠o închine încoronării împăratului, icoanei Maicii Domnului „Semnul” și Sfintei Împărătese Alexandra. Se spune că fusese invitat personal la încoronare. Mai târziu s-⁠a hotărât ca biserica să fie închinată Sfântului Nicolae, în cinstea nașterii moștenitorului tronului. Banii i-⁠a strâns în călătoriile sale. În 1906 s-⁠a turnat temelia, s-⁠a aprobat proiectul, s-⁠au adunat materialele și s-⁠au turnat clopotele.

Biserica a fost gata în 1910 și a fost sfințită la 5 decembrie același an. Stătea pe o înălțime, la o răscruce de drumuri, cu cinci turle și două paraclise, închinate Sfântului Serafim de Sarov și Sfântului Alexie al Moscovei. Avea o fântână pentru sfințirea apei și botez, iar piața din fața ei era pavată cu plăci de fontă. Încăpeau în ea 1.500 de credincioși, într-⁠un sat care avea atunci vreo 7.500 de suflete, și era socotită una dintre cele mai frumoase biserici din ținutul Stavropolului. Tot în sat Vasile a zidit și o casă pentru pelerini.

Legătura cu familia imperială

S-⁠a păstrat corespondența lui cu familia imperială despre zidirea bisericii. Cel mai des îi scria împărătesei văduve Maria Feodorovna, care l-⁠a ajutat să obțină aprobările și actele necesare, dar le-⁠a scris și lui Nicolae al II-⁠lea și împărătesei Alexandra. Le trimitea și daruri. Din inițiativa lui s-⁠a pictat pentru sala de ședințe a Dumei de Stat o icoană a sfinților Bisericii Ruse răsăriți din toate stările sociale, iar moștenitorului tronului i-⁠a dăruit o icoană a Sfântului Alexie, mitropolitul Kievului și al întregii Rusii.

În 1903 a fost la canonizarea Sfântului Serafim de Sarov. A ajuns la Sarov cu trenul grajdurilor curții, a intrat în oraș într-⁠o trăsură a curții odată cu cortegiul imperial și a avut cinstea de a le saluta și a le săruta mâna celor două împărătese, soția și mama împăratului. A dăruit mănăstirii o candelă de argint aurit, lucrată după un desen deosebit, care costase 1.200 de ruble. În 1913 a fost la Moscova la canonizarea Sfântului Patriarh Ermoghen.

La Sankt Petersburg trăgea de obicei la metocurile mănăstirilor din Kiev și de la Noul Athos. Împreună cu Matrona Desculța a strâns bani pentru biserica icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” cu bănuți, distrusă în vremea sovietică. L-⁠a cunoscut pe Sfântul Ioan de Kronstadt și pe Matrona din Petersburg, iar în 1911 a fost la înmormântarea ei și a fost unul dintre întemeietorii societății închinate pomenirii ei. Între prietenii lui s-⁠a numărat și ieromonahul Iliodor, om cu un drum zbuciumat.

Încă din timpul vieții i s-⁠au tipărit două broșuri biografice. L-⁠au fotografiat mari fotografi ai vremii, între care Karl Bulla și atelierul care lucra pentru familia imperială, iar înfățișarea lui neobișnuită, cu pletele argintii, barba moale și picioarele goale, a atras atenția scriitorilor și a înaltei societăți. Unii istorici sovietici au scris că după uciderea lui Rasputin a fost din nou căutat prin saloanele Petrogradului, sprijinindu-⁠se pe știri de ziar din ianuarie 1917.

Revoluția

În martie 1917 un ziar din Petrograd scria că toiagul lui Vasia Desculțul, greu de aproape 16 kilograme și purtând o inscripție, fusese predat Comisiei extraordinare de anchetă, care hotărâse să i-⁠l ia, ca să nu-⁠l folosească pentru „agitație printre masele întunecate”. Ultima dată a fost văzut la Petrograd în 1918. A fost arestat o vreme pentru că purta pe piept insigna Uniunii Poporului Rus, pe care nu a scos-⁠o nici după revoluție.

Scriitorul Alexei Demidov a povestit în amintirile despre Maxim Gorki că l-⁠a văzut pe Vasile arestat în Palatul Tauride, stând în picioare, desculț, cu barba albă și cu toiagul cu cruce de argint, în mijlocul celorlalți arestați întinși pe jos, ca Apostolul Petru printre cei dintâi creștini. Gorki i-⁠ar fi arătat apoi o fotografie care l-⁠ar fi înfățișat pe Vasile într-⁠o petrecere alături de Rasputin, ca pricină a arestării. Demidov l-⁠a zugrăvit din nou, arestat și tăcut, în romanul său despre anul 1917.

Sfârșitul

Documentele despre Vasile se opresc în 1917, iar despre ultimii lui ani se știe doar din amintiri scrise mult mai târziu. După una dintre ele, a murit de bătrânețe, lucrând ca paznic la depozitul în care fusese prefăcută biserica zidită cu banii lui. După alta, a murit de foame.

O rudă a lui, copil de șase ani pe atunci, își amintea că biserica era deja cu totul jefuită și pustiită. Bunicul Vasile a venit la ei, s-⁠a spălat, s-⁠a îmbrăcat în haine curate și spre seară a plecat să se roage în biserica „Semnul”. Era bucuros și parcă strălucea. A doua zi dimineață, câteva monahii din sat au venit și au spus că l-⁠au găsit în biserică, în genunchi, mort.

În certificatul de deces se scrie că a murit acasă, la 6 februarie 1933, de slăbiciune bătrânească. Curând după moartea lui, biserica a fost aruncată în aer. A fost îngropat în cimitirul satului Nadejda, unde se păstrează piatra lui de mormânt, cu o inscripție aproape ștearsă. Viața lui a fost cercetată din nou la începutul secolului al XXI-⁠lea, când i s-⁠au închinat o carte și mai multe studii.