Vladimir Klevezal

Vladimir Pavlovici Klevezal a fost medic de zemstvă, gânditor religios, scriitor duhovnicesc și om al Bisericii, nobil de convingeri monarhiste, membru mirean al Sfântului Sobor local din 1917-1918 și numărat între noii mucenici ai Bisericii Ruse pentru ceea ce a îndurat în vremea sovietică. S-⁠a născut la 9 (21) iulie 1864 la Kasimov și a murit la 30 mai 1927 la Tuma, în regiunea Riazan. Despre sfârșitul lui s-⁠a răspândit zvonul că a fost împușcat, dar se pare că a murit de cancer la esofag.

Familia și medicina

Era fiul colonelului Pavel Nikolaevici Klevezal și al Glafirei Dmitrievna, născută Rîkaciova. A urmat al treilea gimnaziu clasic din Moscova și în 1888 facultatea de medicină a Universității din Moscova. Încă student, sub înrâurirea lui F. F. Erisman, s-⁠a hotărât să slujească la țară și a lucrat în vacanțe în ținutul Moscovei, lângă cunoscuții medici de zemstvă N. D. Kuznețov și I. I. Orlov. După absolvire a fost un an și jumătate asistent în clinica din Solnecinogorsk a chirurgului I. I. Orlov, de unde a primit o bună pregătire pentru lucrul singur. La sfârșitul lui 1889 a fost angajat medic al zemstvei în ținutul natal, Kasimov.

Între 1890 și 1902 a fost medic de zemstvă în ținutul Kasimov, la Tuma. În 1893, adunarea zemstvei a primit, după raportul lui, hotărârea de a înființa un birou medico-⁠sanitar. Prin ostenelile lui a fost zidit, după un incendiu, spitalul din Snohino (spitalul din Tuma), unde medicul a dezvoltat o lucrare vie de chirurgie și a organizat treaba după principiile medicinei de zemstvă moscovite. Datoria lui cuprindea nu doar conducerea spitalului și primirea bolnavilor, ci și vizite urgente, controale de prevenire în popor și multe altele. Din 1914 până în 1916 a condus și infirmeria brigăzii de pompieri din Tuma. A fost membru al Societății medicale din Riazan în 1908-1910. Luând pentru o vizită doar douăzeci de copeici, treburile lui mergeau bine; deși aproape de casa lui era spitalul de zemstvă, avea zilnic douăzeci și cinci-⁠treizeci de pacienți. După doisprezece ani, din neînțelegeri de principiu cu administrația, a lăsat slujba, dar a rămas la Tuma ca medic liber-⁠practicant printre țărani și muncitorii de la cale ferată, și a dăruit acestei lucrări ultimii douăzeci și cinci de ani ai vieții, cu dragostea și sprijinul oamenilor. Pe lângă ambulatoriul lui, o societate pentru orbi a făcut o mică clinică, unde el făcea operațiile principale. Lucrul lui se vede din jumătate de milion de bolnavi primiți în treizeci și nouă de ani. A deschis la Tuma și o stație meteorologică, care funcționează și azi, deși mutată, pentru că socotea că există o legătură între clima și boli.

Slujirea în Biserică

A fost cunoscut prin lucrul lui în cercurile zemstvei și a primit de mai multe ori propuneri să treacă în centre mari, dar nu a vrut să părăsească poporul cu care se deprinsese. Între lucrul medical a găsit vreme și pentru lucrul obștesc: făcea lecturi populare, convorbiri medicale, a luat parte la congrese ale medicilor, iar la al VI-⁠lea congres Pirogov a făcut un referat „Despre specializare în medicina de zemstvă”. A scris notițe și articole în presă și a fost un cunoscut om de obște și gânditor religios. Ca membru activ al Frăției Sfântului Nicolae, a luat parte la organizarea unui depozit de cărți, a ținut cursuri de medicină și igienă, a ajutat la sărbători și la întâlniri folositoare pentru oamenii parohiei, a avut grijă mai ales de copii și a ajutat pe cei săraci. A fost el însuși un mare binefăcător, iar „Riazanskie eparhialnie vedomosti” scriau adesea despre el. Ca publicist, descria cu amănunte întâmplări concrete, felul de a gândi și contradicțiile din păturile populației, iar scrierile lui ajută la studiul istoriei bisericii Sfânta Treime la sfârșitul secolului XIX și începutul celui XX.

Ca membru mirean al Sfântului Sobor local, ales din eparhia Riazan, a luat parte la alegerea patriarhului și la discutarea schimbărilor posibile în liturghie după uciderea țarului. A participat la sesiunile întâi și a doua, a fost secretar al secției a XI-⁠a și membru al altor secții. În primăvara lui 1919, Consiliul Misionar a hotărât să lărgească cercul autorilor care aveau să combată cele mai răspândite argumente ale propagandiștilor antireligioși; Mihail Novoselov, profesorul Leonid Pisarev și Vladimir Klevezal urmau să scrie despre meritele Bisericii și ale clerului față de popor.

Arestarea și sfârșitul

Către Sfântul Sobor s-⁠a trimis vestea de la parohul bisericii Sfânta Treime din Nikolaevskaia Tuma: seara de 2 (15) septembrie 1918, Vladimir Pavlovici Klevezal a fost dus în grabă la Kasimov, probabil în închisoare; nu se știa pricina. Arestării i-⁠au precedat două percheziții, la a doua fiind găsită corespondența lui cu soția din vremea când era logodnică și linguri de argint și monede. La întrebarea despre partid, a răspuns că este monarhist. Poate fusese arestat pentru adunarea parohială din 29 aprilie, la care fusese președinte și la care enoriașii hotărâseră să apere averea bisericii; consiliul parohial a prezentat adunării volostei o declarație cu semnătura lui și, pentru aceasta, el, împreună cu alți membri, a fost anchetat. Acuzația că ar fi fost președintele Frăției Sfântului Arhanghel Mihail nu era adevărată.

În vremea sovietică, lucrul lui religios și luminător a stârnit temeri puterii, și i s-⁠a lăsat practic fără putința de a lucra în meseria lui. Știrile despre acea perioadă sunt puține; se știe că în mai 1925 a fost ales membru de onoare al Societății medicale din Riazan și a ținut o cuvântare, „Medicina ca slujire a dragostei”. Aceasta a fost cântecul lui de lebădă: în iulie 1926 i s-⁠a descoperit o îngustare a esofagului, iar în octombrie un examen cu raze X a arătat că este canceroasă. Soarta lui a rămas mult timp necunoscută și s-⁠a spus că a fost împușcat, dar el a murit, se pare, la 30 mai 1927, la Tuma, de cancer la esofag, și a fost îngropat la 2 iunie în cimitirul local. În necrologul lui se spune că viața și persoana lui „pot fi o pildă de împlinire fără preget a datoriei de medic și de om și de credincioșie neclintită față de idealurile tinereții”. Soția lui se numea Vera Antonovna; nu au avut copii, dar au avut mulți fini la Tuma. În 2024, la Tuma, a fost dezvelit un monument al protoiereului Ștefan Ostroumov și al prietenului și tovarășului lui, Vladimir Pavlovici Klevezal.