Flaccila

Sfânta Împărăteasă Flaccila a fost cea dintâi soție a împăratului Teodosie cel Mare și mama împăraților Arcadiu și Honoriu. A murit în 385 sau 386. Este pomenită la mijlocul lui septembrie, la 14 sau 15 septembrie după calendarul vechi.

Familia și căsătoria

Flaccila, pe numele întreg Aelia Flavia Flaccilla, era de neam roman din Hispania, ca și soțul ei. Despre părinții ei se știu lucruri nesigure; unii socot că tatăl ei a fost Claudiu Antoniu, prefect al Galiei și consul în 382, dar legătura este îndoielnică. În 376 s-⁠a căsătorit cu Teodosie, fiul generalului Teodosie, care se retrăsese atunci la viața de rând, în Hispania. Au avut trei copii: Arcadiu, Honoriu, născut la 9 septembrie 384, și o fiică, Pulheria.

Împărăteasă

După moartea împăratului Valens, în 378, Teodosie a fost pus în locul lui la 19 ianuarie 379, iar Flaccila a ajuns împărăteasă și a primit titlul de Augusta. A fost sprijinitoare înflăcărată a Crezului de la Niceea. Se povestește că a împiedicat o întâlnire între Teodosie și Eunomie din Cyzic, căpetenia celei mai aspre grupări ariene, ca să nu fie amăgit să părăsească credința adevărată. Sfântul Ambrozie și Sfântul Grigorie al Nisei o laudă pentru virtutea ei creștină, numind-⁠o „apărătoare a dreptății” și „stâlp al Bisericii”.

Milostenia

Fericitul Teodoret scrie despre faptele ei de milostenie: se îngrijea ea însăși de cei neputincioși și de cei bolnavi, între care leproșii, cu mâinile ei. El îi pune în gură cuvintele că a împărți bani se cuvine demnității împărătești, dar ea aduce pentru însăși demnitatea împărătească slujba personală către Cel ce o dăruiește. Palatul Flaccillianum din Constantinopol a fost numit în cinstea ei.

Moartea

A murit în 385 sau 386, curând după fiica ei, iar Sfântul Grigorie al Nisei a rostit cuvântul de înmormântare pentru ea. După moartea ei, locuitorii Antiohiei, nemulțumiți de dările noi din 387, i-⁠au dărâmat statuia. Împăratul, din dragostea mare pentru ea, a vrut să pedepsească cetatea, dar a iertat-⁠o la rugămintea episcopului Flavian. Cu acel prilej, Ioan Gură de Aur, pe atunci preot la Antiohia, a rostit cuvinte de îndemn către cei care ridicaseră mâna asupra statuilor.