Petroniu Tănase

Sfântul Cuvios Petroniu Prodromitul (în lume Petru Tănase, 1914 sau 1916 până la 22 februarie 2011) a fost monah român, protosinghel sau ieroschimonah, mare duhovnic al secolului al XX-⁠lea și stareț al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în sesiunea din 30-31 august 2025; Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-⁠a trecut în calendarul său în sesiunea din 29-30 septembrie 2025, iar potrivit unuia dintre izvoare, patriarhul Bartolomeu a semnat actul solemn al canonizării, cu pomenirea la 24 februarie, la 29 august 2026. Se pomenește la 24 februarie.

Tinerețea

Izvoarele nu se unesc asupra anului nașterii: izvorul românesc dă 1914, cel rus 23 mai 1916. S-⁠a născut la Farcașa, județul Neamț, într-⁠o familie de țărani. Izvorul românesc spune că s-⁠a călugărit de tânăr în obștea Mănăstirii Neamț, unde s-⁠a format duhovnicește; cel rus spune că a fost tuns în 1940 la mănăstirea Sihăstria. A trecut apoi la București, în obștea mănăstirii Antim, a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă și a urmat, în paralel, cursuri de matematică și filosofie. În 1937 a avut ca ascultare punerea în ordine a bibliotecii mănăstirii Antim. În anii celui de-⁠al Doilea Război Mondial și până în 1947 a fost funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și la secretariatul patriarhului Nicodim. În 1947, după izvorul rus, a fost hirotonit ieromonah și trimis profesor de omiletică și catehism la seminarul de la Mănăstirea Neamț. A făcut parte din grupul „Rugul Aprins” și a suferit urmările acestei apartenențe: în 1959, din pricina presiunii autorităților comuniste, a trebuit să părăsească mănăstirea și a fost de mai multe ori prigonit pentru credință; în anii 1964-1969 a trăit în arest la domiciliu, fără drept de a sluji.

La Sfântul Munte

În 1977 și 1978, la cererea monahilor români de la Sfântul Munte, Patriarhia Română a trimis două grupuri de călugări pentru a întări schitul Prodromu și a-⁠i reînvia viața monahală. Părintele Petroniu a făcut parte din al doilea val, în 1978, și de atunci a trăit neîntrerupt la Athos. Din 1984 a fost ales stareț, iar la începutul lui 2011 a renunțat la stăreție din cauza vârstei. În vremea stăreției lui s-⁠au făcut mari lucrări de refacere: a fost pictat sobornicescul și s-⁠a ridicat un arhondaric nou, s-⁠a deschis un drum care leagă schitul de Marea Lavră. În vremea lui s-⁠a petrecut și slăvirea Cuviosului Antipa de la Valaam, tuns monah la Prodromu, întâi în Biserica Rusă, apoi în cea Română. În mai 1998 arhimandritul Pancratie, egumenul mănăstirii Valaam, a dăruit, la cererea lui, o părticică din moaștele Sfântului Antipa mănăstirii din care acesta plecase. Una din ultimele lui lucrări a fost aducerea în Rusia a unei copii a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromița” (Zugrăvită de Sine), în iunie 2010, la sărbătoarea de trei sute de ani a Țarskoe Selo și la sfințirea catedralei Sfânta Ecaterina.

Adormirea și scrierile

A trecut la Domnul la 22 februarie 2011 și a fost înmormântat după tradiția athonită la 24 februarie, în micul cimitir al schitului Prodromu; slujba a fost săvârșită de episcopul Hrisostom de Rodostol, cu peste treizeci de ieromonahi, la care au venit reprezentanți ai patriarhului României și ai autorităților. Era cunoscut ca rugător adânc și om de mare smerenie. La el veneau după sfat nu numai români, ci și alți monahi athoniți și pelerini de felurite neamuri; de două ori i s-⁠a propus să devină patriarh al României, dar a refuzat de fiecare dată. A scris articole, interviuri și cărți: „Ușile pocăinței” (1994, tradusă în mai multe limbi europene), „Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească” (2002), „Bine ești cuvântat, Doamne” (2004), „Chemarea Sfintei Ortodoxii” (2006).