Sava cel Nou din Kalymnos

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos a fost ieromonah, mare ascet, duhovnic, iconograf și făcător de minuni. S-⁠a născut în 1862 în Tracia Răsăriteană, s-⁠a nevoit la Athos, în pustiul Iordanului și la Eghina, alături de Sfântul Nectarie, și și-⁠a petrecut ultimii douăzeci de ani ai vieții pe insula Kalymnos, ca preot și părinte duhovnicesc al maicilor de la Mănăstirea Tuturor Sfinților. Este ocrotitorul insulei Kalymnos și unul dintre sfinții recunoscuți în vremurile noastre de Patriarhia Ecumenică.

Copilăria și fuga la Athos

S-⁠a născut în 1862 în satul Herakleitsa din Tracia Răsăriteană, în ținutul numit Ganochora. A fost singurul copil al lui Constantin, mic negustor, și al Smaragdei, oameni evlavioși, dar foarte săraci. La botez a primit numele Vasile.

Încă de mic dorea viața monahală, iar ocupația lui iubită era citirea vieților sfinților. După școala primară nu a mai urmat gimnaziul. După unele izvoare părinții, aflând de dorința lui, l-⁠au scos de la școală la doisprezece ani și l-⁠au pus la negoț, iar mama l-⁠a amenințat că va muri dacă se va face călugăr.

La vârsta de doisprezece ani a plecat în taină la Sfântul Munte Athos și a intrat în Schitul Sfintei Ana, ținând de Marea Lavră. Acolo, pe lângă ascultările monahale, a învățat iconografia și muzica psaltică bizantină.

În Țara Sfântă

Mai târziu a mers în pelerinaj la Ierusalim. A ajuns în 1887 și a intrat în Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, unde, după o vreme de ascultare, a fost tuns în monahism în 1890 cu numele Sava. După unele izvoare, egumenul l-⁠a trimis atunci din nou la Athos ca să se desăvârșească în iconografie și în cântarea bisericească, iar în 1897 s-⁠a întors în Țara Sfântă.

S-⁠a alăturat obștii egumenului Calinic, originar din Alatsata, în Asia Mică. În 1902 a fost hirotonit diacon, iar în 1903 preot, de arhiepiscopul Nicodim de Diocezareea. Pentru o vreme a slujit la școala patriarhală a Sfintei Cruci din Ierusalim.

Aproape zece ani a trăit în pustiul de lângă Iordan, într-⁠o viață foarte aspră, ocupându-⁠se cu rugăciunea și cu pictarea icoanelor. Locuința lui avea două chilii săpate în stâncă, la care urca pe o scară de frânghie. Această singurătate i-⁠a fost de folos pentru adunarea minții și pentru rugăciunea minții, în care a sporit mult.

Din pricina tulburărilor pricinuite de atacurile arabilor în Țara Sfântă și a sănătății slăbite, a fost silit să plece. În 1916, după aproape douăzeci și șase de ani petrecuți în Locurile Sfinte, s-⁠a întors în Grecia.

Căutarea liniștii

A căutat un loc liniștit unde să-⁠și continue nevoința. S-⁠a oprit mai întâi la Patmos, unde a viețuit o vreme în sihăstria de la Grava și apoi în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul.

Timp de trei ani a străbătut Grecia în căutarea unui loc potrivit. A trecut din nou pe la Athos, pe la Mănăstirea Faneromeni, pe la Salamina și prin insula Hydra.

La Atena l-⁠a întâlnit pe un ucenic al Sfântului Nectarie, care i-⁠a spus că sfântul îl caută. A plecat îndată la Eghina, la Mănăstirea Sfintei Treimi, unde l-⁠a slujit pe Sfântul Nectarie ca preot al obștii până la trecerea acestuia la Domnul, în 1920. După alte surse, a fost chemat acolo de sfânt în 1919.

Alături de Sfântul Nectarie

La Eghina le-⁠a învățat pe maici iconografia și muzica bizantină. Anii aceștia au fost dintre cei mai însemnați ai vieții lui, datorită prieteniei cu Sfântul Nectarie, ajuns atunci la culmea vieții duhovnicești. Părintele Sava s-⁠a spovedit la el și a primit de la el sfaturi, iar cei doi se prețuiau ca frați duhovnicești și se socoteau unul pe altul sfinți.

Părintele Sava a săvârșit slujba înmormântării Sfântului Nectarie și a pictat prima lui icoană. După înmormântare a cerut stareței să nu-⁠l tulbure nimeni patruzeci de zile și s-⁠a închis în chilia de lângă mormântul sfântului. Maicile spuneau că auzeau din chilie două glasuri vorbind și au crezut că al doilea era al Sfântului Nectarie.

După patruzeci de zile a ieșit ținând în mâini icoana Sfântului Nectarie și i-⁠a cerut stareței să o pună în biserică spre închinare. Stareța s-⁠a împotrivit, pentru că Nectarie nu fusese încă trecut de Biserică în rândul sfinților și se temea de necazuri. Părintele Sava, de obicei blând și smerit, a stăruit de data aceasta cu autoritate și i-⁠a cerut să facă ascultare și să nu cerceteze voia lui Dumnezeu, căci cunoștea sfințenia și curăția Sfântului Nectarie.

După moartea părintelui său duhovnicesc a trăit într-⁠o chilie aproape de Mănăstirea Sfintei Treimi. Tot ce câștiga împărțea săracilor. Faima de făcător de minuni a Sfântului Nectarie a adus curând la mănăstire mulțimi de pelerini, iar liniștea pe care o iubea părintele Sava s-⁠a pierdut.

Părinte duhovnicesc în Kalymnos

Îndemnat de un om bogat și cu trecere din Kalymnos, Gherasim Zervos, a plecat în 1926 (după alte surse în 1925) în insula Kalymnos. Acolo a devenit preot și duhovnic al Mănăstirii de maici a Tuturor Sfinților, iar în apropierea ei și-⁠a făcut o chilie mică, în care a viețuit până la sfârșit.

Cei mai mulți bărbați din Kalymnos erau scufundători care scoteau bureți din adâncul mării ca să-⁠și hrănească familiile. Mulți rămâneau infirmi sau mureau în această muncă, iar familiile lor trăiau mereu cu frica de a rămâne fără sprijin. Părintele Sava se ruga mai ales pentru orfani, pentru săraci și pentru văduve.

Mulți veneau la el după mângâiere sufletească și trupească, ajutor și sfat, iar el nu refuza pe nimeni. Încă din viață era cinstit ca sfânt, iar oamenii îi spuneau simplu „Părintele Sava”. Îi învăța pe toți cei din jur, chiar și pe copii. Mulți simțeau în preajma lui o mireasmă cerească, iar unii l-⁠au văzut ridicându-⁠se de la pământ în timpul rugăciunii.

Ca duhovnic îmbina blândețea cu asprimea. Era îngăduitor cu unele păcate și sever cu altele, iar hula împotriva lui Dumnezeu și a sfinților și osândirea aproapelui le socotea dintre cele mai grele. Putea spovedi ceasuri întregi, citind cu luare-⁠aminte toate rugăciunile.

Nevoința

A rămas până la sfârșit un nevoitor înfocat, cu o înfrânare foarte aspră în mâncare, băutură și somn. Se hrănea doar cu prescură și puțin vin și dormea cel mult două ore pe zi, șezând pe un scaun găurit. Restul timpului îl dăruia lui Dumnezeu și oamenilor.

Seara picta icoane, spovedea sau lua o rangă și cioplea piatră, ca să nu-⁠și mănânce pâinea fără muncă, după cum spunea. Uneori își lăsa liniștea pentru frații săi, îi mângâia pe oameni în încercări și le împărtășea dragostea lui fierbinte pentru Hristos.

Banii pe care îi primea îi împărțea îndată săracilor. Lucrătorii care munceau la chilia lui își luau singuri plata din cutia în care el punea toți banii. În anii celui de-⁠al Doilea Război Mondial petrecea nopți întregi în rugăciune pentru popor, iar când avioanele vrăjmașe treceau pe deasupra mănăstirii, le însemna cu semnul crucii.

Sfârșitul

Spre sfârșitul vieții a rămas într-⁠o stare de rugăciune adâncă și de sfântă străpungere a inimii. Timp de trei zile s-⁠a închis în chilie și nu a primit pe nimeni, iar ultimele lui sfaturi au fost despre dragostea și ascultarea în Hristos.

În clipa morții a primit deodată putere, și-⁠a împreunat mâinile și a bătut din palme de mai multe ori, rostind de patru ori „Doamne”. Apoi a cântat imnul Bunei Vestiri, ceea ce le-⁠a mirat pe maici, pentru că după calendarul nou praznicul trecuse. Abia mai târziu au înțeles că cei care țineau calendarul vechi începeau atunci vecernia praznicului.

A trecut la Domnul la 7 aprilie 1948 (după alte surse 1947), adică la 25 martie pe stil vechi, în ajunul Bunei Vestiri după calendarul iulian. Una dintre maici a văzut sufletul lui ridicându-⁠se la cer într-⁠un nor de aur, în sunetul unor cântări cerești.

Moaștele și cinstirea

După mărturiile păstrate, la câțiva ani după moarte s-⁠a arătat maicilor și le-⁠a cerut să-⁠i scoată osemintele, pentru că apa dintr-⁠o cisternă de lângă mormânt îi umezea capul. Episcopul locului, Isidor, a refuzat la început să dea binecuvântare, dar în cele din urmă a îngăduit deshumarea.

Moaștele au fost scoase în 1957. Se spune că din mormânt s-⁠a revărsat o mireasmă cerească ce s-⁠a simțit în toată insula, mărturisită de mulți, între care și episcopul. Trupul a fost aflat întreg, cu excepția unei mici porțiuni de pe creștet, unde se scursese apa, așa cum spusese sfântul maicilor.

De atunci i se atribuie numeroase minuni și vindecări. Patriarhia Ecumenică l-⁠a trecut oficial în rândul sfinților prin actul patriarhal și sinodal din 19 februarie 1992.

Cântările Bisericii îl laudă ca vlăstar al Traciei, slava și podoaba Kalymnosului, și spun că insula are ca bogăție dăruită de Dumnezeu sfântul lui trup, de la care credincioșii primesc sănătate sufletească și trupească. Moaștele sale sunt cinstite la Mănăstirea Tuturor Sfinților din Kalymnos.

Sfântul Cuvios Sava cel Nou este prăznuit la 7 aprilie (25 martie pe stil vechi) și, în unele locuri, în Duminica a cincea a Postului Mare, împreună cu Sfânta Maria Egipteanca.