Vasile Bogdașevski

Sfântul Ierarh Vasile (Bogdașevski), arhiepiscopul Kanivului, a fost un mare profesor de Noul Testament și ultimul rector al Academiei Teologice din Kiev înainte de închiderea ei. A păstorit ca episcop vicar al Kievului în anii revoluției și ai schismelor, a trecut prin închisoare și exil și a murit în 1933, istovit de foame, în ziua în care mergea să slujească privegherea. Biserica Ortodoxă Ucraineană l-⁠a trecut în 2019 în rândul sfinților locali ai eparhiei Kievului.

Copilăria și studiile

Se numea în lume Dmitri Ivanovici Bogdașevski și s-⁠a născut la 19 octombrie 1861, în satul Zavidov din Volînia, în familia preotului Ioan Dmitrievici Bogdașevski. Primele învățături le-⁠a primit acasă, de la tatăl său. A absolvit școala teologică din Meleț (1876) și Seminarul Teologic al Volîniei (1882), primul din promoție, apoi, ca cel mai bun elev, a fost trimis la Academia Teologică din Kiev, pe care a încheiat-⁠o în 1886 cu titlul de candidat în teologie, fiind reținut pentru catedră.

Profesorul

Din 1887 a predat istoria filosofiei vechi și noi la Academia din Kiev. În 1890 a primit titlul de magistru în teologie pentru o lucrare despre învățăturile mincinoase combătute în Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Ioan, premiată, iar apoi a susținut teza de doctorat despre Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, încununată cu premiul Macarie și tipărită în 1904, într-⁠un volum de peste 700 de pagini.

Din 1897 a trecut la catedra de Noul Testament, unde a fost conferențiar, apoi profesor extraordinar (1902) și profesor ordinar (1905-1912). Din 1909 a fost inspector al Academiei, iar din 1910 redactorul-⁠șef al revistei acesteia. A scris pentru Enciclopedia teologică ortodoxă și a fost premiat de două ori pentru articolele sale și pentru traducerea scrierilor dogmatice ale lui Tertulian. A scris lucrări despre filosofia lui Kant, despre filosofia greacă, despre raportul dintre filosofie și științele naturii, despre Evanghelii, despre Faptele Apostolilor, despre Biserică, despre Cina cea de Taină, despre Sfântul Apostol Pavel, despre Sfântul Ioan Gură de Aur după scrisorile sale, despre milostenia creștină, despre cauzele necredinței contemporane și un studiu asupra Evangheliei după Matei (1915).

Mitropolitul Antonie (Hrapovițki) scria despre el că era un profesor strălucit, care își ținea prelegerile din memorie, cu entuziasm, într-⁠un duh cu totul bisericesc, iar studenții îl ascultau cu atâta însuflețire încât uneori îl aplaudau.

Preot și monah

În 1910 a fost hirotonit diacon și preot, fără să se căsătorească, și, pentru meritele sale științifice, ridicat îndată la treapta de protoiereu. În 1912, la 25 de ani de activitate, a primit titlul de profesor emerit, iar colegii i-⁠au dăruit un volum omagial. Le-⁠a răspuns că iubește nespus Academia, că i-⁠a dăruit toate puterile, că munca științifică este o nevoie lăuntrică a sufletului său și că tot ce a făcut a făcut cu harul lui Dumnezeu, mulțumindu-⁠I pentru toate.

La 24 septembrie 1913, în peștera Sfântului Antonie din Lavra Peșterilor, Mitropolitul Flavian (Gorodețki) al Kievului l-⁠a tuns monah cu numele Vasile, iar în același an a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

Rector și episcop

În iulie 1914 a fost numit rector al Academiei Teologice din Kiev și stareț al Mănăstirii Bobotezei a Frăției, în care se afla Academia, iar la 6 august 1914 a fost hirotonit, în catedrala Sfânta Sofia, episcop de Kaniv, al doilea vicar al eparhiei Kievului. A fost membru în comisia pentru ediția științifică a Bibliei slavone și membru de onoare al academiilor teologice din Moscova (1914), Petrograd și Kazan (1915).

După revoluție, în 1918, s-⁠a îmbolnăvit greu din cauza foametei și a locuințelor neîncălzite, dar a rămas rector. Când Academiei i s-⁠au luat clădirile, a continuat să o conducă, iar cursurile se țineau în casele profesorilor. S-⁠a împotrivit mișcării autocefaliste din Ucraina, dar a sprijinit pașii spre ucrainizarea Bisericii care nu încălcau canoanele: din 1918 a condus comitetul de traducere a Sfintei Scripturi și a textelor liturgice în limba ucraineană, iar în 1920 a fost de față la o slujbă în ucraineană. În 1921 a semnat apelul episcopatului ortodox al Ucrainei către credincioși să nu recunoască hotărârile adunării care proclamase autocefalia necanonică.

Prigoana

La 4 aprilie 1923 a fost arestat împreună cu ceilalți episcopi vicari ai Kievului, pentru că refuzaseră să se alăture renovaționiștilor. A fost dus la Moscova, în închisoarea Butîrka, și apoi exilat în 1923-1924 în satul Ijma, în ținutul Komi. Eliberat în 1924, s-⁠a întors la Kiev și a fost numit episcop de Prilukî, iar în 1925 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop, cu dreptul de a purta cruce pe culion. La sfârșitul lui 1925 a devenit din nou arhiepiscop de Kaniv, primul vicar al eparhiei Kievului. La 12 martie 1926 a semnat, împreună cu alți ierarhi ucraineni, o scrisoare către Mitropolitul Serghie (Stragorodski) care condamna schisma grigoriană. S-⁠a împotrivit oricăror înțelegeri cu puterea sovietică.

Mitropolitul Manuil (Lemeșevski) scria despre el că era blând, deschis tuturor și adânc credincios, și că în anii de restriște a fost la Kiev un stâlp al Ortodoxiei, care apăra Biserica prin predicile sale simple și convingătoare de lupii în piele de oaie, renovaționiști și alți schismatici.

Trecerea la Domnul

A murit în anul marii foamete. După amintirile profesorului Rîbinski, grav bolnav și împotriva sfatului doctorului, a pornit sâmbătă, 25 februarie 1933, în ajunul Duminicii Iertării, să slujească privegherea, spunând că vrea să moară în biserică. Ajungând la catedrala Adormirii, a căzut și a murit pe loc. A fost dus îndată la Mănăstirea Frăției, unde a fost îmbrăcat în veșmintele arhierești, și și-⁠a petrecut ultima priveghere stând înaintea Domnului. Mulți contemporani au văzut în această moarte sfârșitul unui drept. Certificatul de deces păstrat în arhivă dă data de 26 februarie. Unele izvoare spun că a murit din pricina istovirii pricinuite de foame.

A fost îngropat în catedrala Bobotezei a Mănăstirii Frăției, lângă primul stâlp de la intrare. După dărâmarea catedralei, în 1935, rămășițele lui au fost mutate în cimitirul Lukianivka, unde mormântul său se află și astăzi, lângă biserica Sfintei Ecaterina.

Proslăvirea

La 3 aprilie 2019, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-⁠a trecut în rândul sfinților locali ai eparhiei Kievului, ca sfințit mucenic, și l-⁠a inclus în Soborul sfinților Academiei Teologice din Kiev. Este pomenit la 26 februarie.