Aftonie

Sfântul Mucenic Aftonie din Persia a fost unul dintre călăii care au pătimit pentru Hristos împreună cu mucenicii Acindin, Pegasie, Anempodist și Elpidifor, în Persia, pe vremea regelui Sapor al II-⁠lea (310-381). Se pomenește la 15 noiembrie.

Acindin, Pegasie și Anempodist erau dregători la curtea regelui Sapor și erau creștini în taină. Când regele a pornit prigoana, pizmașii i-⁠au pârât. Chemați la judecata regelui, sfinții au mărturisit fără teamă credința în Sfânta Treime. Regele a poruncit să fie biciuiți. De două ori s-⁠au schimbat călăii obosiți, dar mucenicii nu au scos nici un strigăt, nici un geamăt. Chiar regele a slăbit de încordare și a căzut leșinat. Toți îl socoteau mort, dar sfinții au strigat către Dumnezeu și regele și-⁠a venit în fire. Trezit, Sapor a învinuit pe sfinți de vrăjitorie și a poruncit să fie spânzurați deasupra unui foc, ca să fie înăbușiți de fum. La rugăciunea sfinților focul s-⁠a stins, iar frânghiile cu care erau legați s-⁠au desfăcut. Când regele i-⁠a întrebat cum s-⁠a întâmplat, mucenicii i-⁠au vorbit despre Hristos, care face asemenea minuni.

Orbit de furie, regele a început să hulească Numele Domnului. Sfinții au spus: „Să-⁠ți amuțească gura”, și regele a rămas mut. Nebun de frică și de mânie, a încercat prin semne să poruncească să fie duși mucenicii în temniță. Cei din jur nu l-⁠au înțeles, și el s-⁠a pus pe zbieret: și-⁠a smuls mantia, și-⁠a rupt părul, s-⁠a lovit peste față. Sfântul Acindin i-⁠a fost milă de el și, în Numele Domnului, l-⁠a dezlegat de muțenie. Dar și de data aceasta regele a pus totul pe seama vrăjitoriei și a continuat să-⁠i chinuiască. Mucenicii au fost puși pe un grătar de fier, sub care s-⁠a aprins focul. Sfinții s-⁠au rugat. Deodată a căzut o ploaie și a stins focul. Văzând minunile săvârșite prin rugăciunile mucenicilor, mulți au crezut în Hristos și și-⁠au mărturisit credința. Sfinții au slăvit pe Dumnezeu și au chemat pe cei ce au crezut să primească botezul prin ploaia trimisă peste ei.

Unul dintre călăi, Aftonie, a cerut în fața tuturor iertare de la mucenici pentru suferințele pricinuite lor și a mers cu bărbăție la moarte pentru Hristos. Dregătorul Elpidifor și mama regelui au mărturisit și ei credința în singurul Dumnezeu adevărat. Regele, văzând cum crește numărul creștinilor și cum chinurile lui Acindin, Pegasie și Anempodist întăresc credința creștină, a vestit poporului că lui Acindin, lui Pegasie, lui Anempodist și lui Elpidifor li se vor tăia capetele, iar trupurile lor pot fi luate de creștini spre îngropare. Când mucenicii erau duși în afara zidurilor cetății, spre locul de ucidere, o mulțime mare îi însoțea și slăvea pe Hristos. La porunca regelui, ostașii au ucis pe toți creștinii care mergeau în alai, până la șapte mii. Printre ei a fost ucis și Elpidifor. Acindin, Pegasie și Anempodist, împreună cu mama regelui, au fost arși a doua zi. Creștinii, venind pe ascuns noaptea la locul unde fuseseră arși, au găsit trupurile sfinților nevătămate de foc și le-⁠au îngropat cu cinste.