Anselm de Friuli

Sfântul Cuvios Anselm de Friuli (Anselm din Nonantola) a fost duce longobard al Friuli-⁠ului și apoi întâiul egumen al mănăstirii Nonantola, în Italia. S-⁠a născut, după unele izvoare, în jurul anului 720 și a adormit la Nonantola în 803 sau 805. Se pomenește la 3 martie.

Izvoarele

Despre el vorbesc mai multe izvoare: o Viață a lui Anselm și două redactări ale Catalogului egumenilor de la Nonantola (din veacurile al X-⁠lea și al XI-⁠lea), iar întemeierea mănăstirilor lui e pomenită și în Cronica de la Salerno. Mai multe bule papale și hrisoave ale regilor longobarzi vorbesc de lucrarea lui, dar o parte dintre ele sunt falsuri. Anselm este singurul sfânt al epocii longobarde din Italia care apare în izvoare medievale vrednice de încredere.

Neamul și ducatul

Se socotește că s-⁠a născut în prima parte a veacului al VIII-⁠lea; despre obârșia lui nu s-⁠au păstrat știri sigure. În hrisoave din 797 și 820, un oarecare Adoin, stăpân de bunuri la Verona și Vicenza, este numit fratele lui Anselm și fiul lui Vechtari, poate un urmaș al ducelui de Friuli cu același nume. Se știe sigur că sora lui, Gisaltruda, era soția regelui Aistulf, ceea ce arată că neamul lui ținea de înalta nobilime longobardă.

Viețile spun că a luptat mult timp sub comanda cumnatului său Aistulf. După ce acesta a ajuns, în 749, rege al longobarzilor, Anselm a ajuns duce de Friuli. A stăpânit însă puțin: fiind om foarte credincios, a renunțat la putere în 749 sau 750, lăsând ducatul lui Petru.

Mănăstirile

Lăsând viața lumească, a primit chipul călugăresc și s-⁠a alăturat benedictinilor. În 750 a ridicat mănăstirea de la Fanano, pe un loc dăruit de regele Aistulf, iar doi ani mai târziu pe cea de la Nonantola, la mică depărtare de Modena, pe care Aistulf a înzestrat-⁠o. După Viețile sfântului, a mers la Roma, unde papa Ștefan al II-⁠lea (al III-⁠lea) l-⁠a așezat în rânduiala Sfântului Benedict, i-⁠a dat moaște ale Sfântului Silvestru și l-⁠a pus egumen al Nonantolei. Un izvor mai lumesc spune însă că moaștele Sfântului Silvestru le-⁠a primit de la regele Aistulf, care le luase în iarna 755-756, în vremea asediului Romei, din catacombele de pe Via Salaria; mănăstirea a primit apoi numele acestui sfânt. Unele hrisoave ale Nonantolei, care treceau cele două așezări în stăpânirea lui Anselm, par să fie întocmite mai târziu.

Ca egumen, Anselm a întemeiat multe ospicii, unde săracii și bolnavii erau adăpostiți și îngrijiți de monahi.

Surghiunul și sfârșitul

După Catalogul egumenilor din veacul al XII-⁠lea, Desiderius, care i-⁠a urmat lui Aistulf ca rege al longobarzilor în 756, l-⁠a izgonit pe Anselm de la Nonantola, în favoarea propriului său protejat. Anselm a petrecut cei șapte ani ai surghiunului la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino și s-⁠a întors la Nonantola după ce Desiderius a fost luat prizonier de Carol cel Mare, în războiul din 774. Surghiunul acesta nu este pomenit în Viața lui Anselm, mai veche. Dacă a fost egumen cincizeci de ani, a adormit la Nonantola, unde obștea îl cinstește și azi ca ocrotitor. Până în 1083 Nonantola a fost mănăstire imperială și, după moartea lui Anselm, rânduiala ei a avut mult de suferit din pricina amestecului împăratului la alegerea egumenilor.