Calisa din Corint

Sfânta Muceniță Calisa din Corint a murit pentru Hristos în jurul anului 250, în vremea lui Deciu, înecată în mare împreună cu Sfântul Mucenic Leonid și cu alte mucenițe. Biserica le pomenește la 29 aprilie (stil nou).

Sfântul Leonid s-⁠a născut în Peloponez și a fost conducător al unui cor duhovnicesc de femei. În prigoana lui Deciu, corul a continuat să cânte imnuri și rugăciuni de mulțumire. În timp ce ceilalți creștini din ținut se ascundeau și încercau să scape de percheziții, femeile conduse de Leonid au arătat un curaj fără seamăn, fiind singurele care își mărturiseau pe față credința creștină. Au fost toate arestate cu câteva zile înainte de Paști, în orașul Trezen din Argolida, și duse la Corint, la conducătorul Venust. Printre ele erau Hariesa, Victoria (Nika), Galina, Calisa (Calida), Nunehia, Vasilisa, Teodora și Irina.

Așezat pe un tron înalt, Venust i-⁠a făgăduit lui Leonid slavă și bogăție dacă va aduce jertfă zeilor. Leonid a răspuns liniștit și zâmbind: „Eu însumi am lepădat de mult minciuna și mă tem numai pentru tine, căci rătăcirea ta duce la moarte veșnică.” Judecătorul a socotit că a venit vremea chinurilor, iar sfântul a zis: „Dacă o vrei, încearcă-⁠mi trupul cu foc și vezi că, atunci când trupul stricăcios se va vătăma, sufletul meu va rămâne neatins și se va bucura de grabnica izbăvire din legăturile care îl țin legat de viața muritoare.”

Atunci au fost aduse înaintea conducătorului fecioarele. A încercat să le convingă că învățătorul lor a primit să aducă jertfă păgână. Ele nu s-⁠au lăsat înșelate și au răspuns: „Și noi vom aduce, din toată inima, jertfă Domnului nostru Iisus Hristos.” Văzând că nu le poate convinge, le-⁠a închis în temniță. Chemându-⁠l din nou pe Leonid, a stăruit să asculte de împărat. Leonid a rămas neclintit: „Tot ce poruncește Stăpânul cerului și al pământului, împlinesc cu evlavie. Ceea ce poruncesc împărații, împlinesc numai dacă este drept, iar dacă nu, nu mă socotesc dator să ascult.” Furios, conducătorul a poruncit să i se jupoaie pielea de viu și să i se ardă coastele cu făclii. În acest timp a reînceput interogatoriul fecioarelor și le-⁠a întrebat dacă sunt de-⁠un neam cu Leonid. „Deși suntem de neam și de sex diferit, suntem una prin credință și viață”, au răspuns ele. „Veți fi supuse acelorași chinuri”, a anunțat Venust. Călăii au împlinit porunca îndată, dar nici prin chinuri nu au putut afla nimic. Sfintele au zis numai: „Suntem creștine și gata să răbdăm orice suferință pentru Hristos.” De aceea judecătorul a hotărât să-⁠l arunce pe Leonid și pe ucenicele lui în mare.

Au fost duși de-⁠a lungul țărmului, iar Hariesa a început să cânte, ca Maria, sora lui Moise, după ce Marea Roșie a înghițit oastea lui Faraon (Ieșirea 15, 20). Cântarea ei a fost preluată de tovarășe: „Am alergat în cursă, Doamne, oastea a fugărit după mine, Doamne, și nu m-⁠am lepădat de Tine, Doamne, mântuiește sufletul meu.” În Sâmbăta Mare, sfinții au fost urcați pe o corabie, unde au continuat să cânte. Când corabia a ajuns la vreo șase kilometri de țărm, li s-⁠au legat pietre de gât și mâinile la spate. Cel dintâi a fost aruncat în mare Leonid. Până să-⁠l acopere valurile, sfântul a spus: „Astăzi primesc al doilea botez, spre curățirea omului lăuntric.” Apoi au fost date valurilor fecioarele. Mai târziu, trupurile lor au fost găsite de creștini evlavioși pe țărm, iar un mare locaș a sfințit locul îngropării lor.