Chiriac Sihastrul

Cuviosul Chiriac Sihastrul a fost un monah și sihastru grec din pustia Iudeii, care, după tradiție, a trăit între 448 și 557, adică o sută nouă ani. Biserica îl pomenește la 29 septembrie (12 octombrie pe stil nou).

S-⁠a născut la Corint, din preotul Ioan și din Evdochia. O rudă a lui, episcopul Petru al Corintului, l-⁠a făcut citeț în biserică. Înainte să împlinească optsprezece ani, a auzit la slujbă cuvintele Evangheliei după Matei, 16, 24 („Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-⁠și ia crucea și să-⁠Mi urmeze Mie”), și atât l-⁠au mișcat, încât, în loc să meargă acasă, s-⁠a dus în port, s-⁠a urcat pe o corabie și a plecat spre Ierusalim. După ce a cercetat locurile sfinte, a stat câteva luni într-⁠o mănăstire lângă Sion, sub egumenul Evstorghie. Cu binecuvântarea lui a mers la lavra marelui Eftimie, în pustie. Eftimie l-⁠a tuns în monahism și l-⁠a dat sub îndrumarea lui Gherasim, la Iordan, în mănăstirea lui Teoctist. Gherasim a văzut că Chiriac este încă tânăr și l-⁠a pus să viețuiască în obște cu frații. A priceput ascultările monahale: se ruga cu înflăcărare, dormea puțin, mânca doar din două în două zile, hrănindu-⁠se cu pâine și apă. După moartea lui Gherasim, Chiriac, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, a vrut să se întoarcă la lavra lui Eftimie, dar acesta murise, așa că și-⁠a cerut o chilie singuratică, în care s-⁠a nevoit în tăcere. Zece ani a trăit în deplină tăcere, vorbind numai cu monahul Toma, care a fost trimis la Alexandria ca episcop. La treizeci și șapte de ani a fost hirotonit diacon.

Când s-⁠a stârnit o dezbinare între mănăstirea lui Eftimie și cea a lui Teoctist, Chiriac s-⁠a retras în lavra Suka a lui Haritoni. A fost hirotonit preot și a fost canonarh optsprezece ani, iar în mănăstirea lui Haritoni a petrecut treizeci de ani. Postul strict și rugăciunea îl deosebeau chiar și între nevoitorii lavrei. În chilie citea în fiecare noapte Psaltirea, întrerupând lectura numai ca să meargă la biserică la miezul nopții. Dormea foarte puțin. La șaptezeci de ani s-⁠a dus în pustia Natufa, luând cu el pe ucenicul său Ioan. În pustie, sihaștrii se hrăneau doar cu ierburi amare, care, după viață, deveneau mâncabile prin rugăciunea sfântului. Într-⁠o zi ucenicul a fiert iarăși leacul din ierburi fără porunca bătrânului și acesta a ieșit atât de amar, încât ucenicul a amuțit; Chiriac s-⁠a rugat și l-⁠a împărtășit și l-⁠a vindecat. A explicat ucenicului că Dumnezeu făcea minuni când nu aveau ce mânca, dar acum, având pâine, minunea nu s-⁠a întâmplat. Când pâinea s-⁠a terminat, au început să mănânce iar ierburi amare, care iar se îndulceau. Un om din Fecua i-⁠a adus pe fiul său îndrăcit, iar Chiriac l-⁠a vindecat. Din acea clipă mulți au început să vină la monah cu nevoile lor, dar el voia singurătate deplină și a fugit în pustia Ruva, unde a mai stat cinci ani. Dar bolnavii tot veneau, și el îi ajuta cum putea.

La optzeci de ani a fugit în pustia ascunsă Susakim, prin care treceau două pâraie secate. Frații mănăstirii Suka au venit la el după șapte ani, rugându-⁠l să-⁠i ajute duhovnicește în vremea unei foamete și a unor boli. După ce intervenția lui a ameliorat lucrurile, au vrut să se întoarcă la mănăstire, așa că s-⁠a așezat într-⁠o peșteră în care trăise odinioară Haritoni. A luptat împotriva mișcării origeniste: prin rugăciune și prin cuvânt, a făcut pe mulți să o părăsească pentru credința ortodoxă întărită. Potrivit tradiției, Maica Domnului i s-⁠a arătat ca să-⁠l întărească în lupta împotriva origenismului. După moartea lui Nonn și a lui Leonțiu, despre care se spune că a prevăzut-⁠o, mișcarea nu s-⁠a mai răspândit. Biograful povestește că era mare și puternic la trup, chiar la adânci bătrâneți, în ciuda postului și priveghierilor; spunea despre el că de când e monah soarele nu l-⁠a văzut niciodată mâncând sau mâniindu-⁠se pe cineva. La nouăzeci și nouă de ani a mers iar la Susakim, cu ucenicul Ioan. În vremea aceasta se povestesc legende despre salvarea unor oameni de lei sau despre rugăciunile lui care aduceau ploaia. Ultimii doi ani de viață i-⁠a petrecut din nou în mănăstire, în peștera lui Haritoni, neîncetat în rugăciune și muncă. Înainte de moarte i-⁠a chemat pe frați și i-⁠a binecuvântat. A adormit în anul 557 și a fost îngropat la mănăstirea lui Haritoni. La sârbi, praznicul lui este cunoscut ca Miholjdan, sfârșitul culesului strugurilor, și este sărbătorit ca slavă.