Chiril Vasiliev

Chiril Vasiliev (în lume Cuzma Vasilievici Vasiliev, 1871-1944; în schimă Macarie) a fost episcop de Malaia Vișera, vicar al eparhiei Novgorodului, egumen al pustiei Sfântului Macarie și mărturisitor al credinței în anii prigoanei. A murit la 1 aprilie 1944 în mănăstirea Pskov-⁠Pecerska. Izvoarele noastre nu spun că ar fi fost trecut oficial între sfinți; fișa îl numește mărturisitor, iar calendarul îl are la 19 martie (stil vechi). Ce urmează este viața lui, așa cum o arată izvoarele.

Copilăria și monahismul

S-⁠a născut într-⁠o familie de țărani din satul Guba, ținutul Tihvin, gubernia Novgorod; mama era din Ucraina, adusă de tatăl său la întoarcerea din armată. Familia era săracă și băiatul a fost dat la mănăstirea Antonie de la Dîmsk, unde căra apă. Avea glas bun și a început să cânte în cor, iar monahii l-⁠au învățat carte. A absolvit școala locală. Din tinerețe a dorit mănăstirea, dar toate cele din eparhie își aveau schemele pline. În 1894, pe locul pustiei desființate a Sfântului Macarie, s-⁠a înființat o mănăstire misionară și Cuzma a intrat acolo. În 1900 a fost tuns monah cu numele Chiril, în 1901 a fost hirotonit ieromonah.

După trecerea mănăstirii la rânduiala de obște și înlăturarea primului egumen, Arsenie (Alexeev), frații l-⁠au ales în unanimitate egumen pe ieromonahul Chiril, iar Sfântul Sinod a întărit alegerea la 19 august 1906. La 11 martie 1910 a fost ridicat la rangul de egumen. Faima mănăstirii, numărul frățiilor și al pelerinilor creșteau, iar oamenii, mai ales de la Petersburg, veneau la el după mângâiere duhovnicească.

Vremea prigoanei

În 1919-1920 mănăstirea a fost prefăcută în artelul agricol „Pământ și muncă”, ca să nu fie închisă; slujbele au continuat, iar în clădiri locuiau treizeci-⁠patruzeci de monahi. În primăvara lui 1922, când a început campania de confiscare a odoarelor bisericești, egumenul Chiril a chemat credincioșii să apere racla cu moaștele Sfântului Macarie „până la sfârșit, chiar până la sânge”. Multe odoare prețioase au putut fi ascunse. S-⁠a împotrivit hotărât mișcării reînnoitoare din mai 1922 și a fost unul dintre conducătorii „mișcării autocefale” din eparhia Novgorodului.

Arhiepiscopul Andrei (Uhtomski) i-⁠a propus să primească episcopia, iar el a primit. La 22 martie (4 aprilie) 1923 a fost hirotonit în taină episcop de Liuban, vicar al Novgorodului, de către Trofim (Iacobciuc) și episcopul Iosif (Nevski) de Valdai, în timp ce patriarhul Tihon era sub arest la domiciliu, ca să se împotrivească reînnoitorilor. A rămas egumen al pustiei. La 15 iulie 1924 a fost arestat împreună cu cincisprezece monahi pentru ascunderea odoarelor și judecat la Novgorod, fiind osândit la cinci ani de închisoare cu izolare strictă. Din 1927 a fost episcop de Malaia Vișera. În iulie 1928 a fost scos la pensie, iar la Lavra Alexandru Nevski a primit schima cu numele Macarie. La 17 februarie 1932 a fost arestat odată cu frații din pustia Macarie și osândit la trei ani de surghiun în Kazahstan; a fost eliberat în 1935.

După surghiun s-⁠a așezat lângă Ciudovo. Până la războiul cel mare a rătăcit prin ținuturile Novgorodului și Petrogradului, cu mare grijă, a lucrat ca păstor la țărani în colhozuri, a străbătut orașele și satele săvârșind în taină slujbe, a pregătit pe fiii săi duhovnicești pentru hirotonie, a tuns în monahism și a hirotonit. Spunea în glumă că avea propriul seminar și propria academie. Avea mulți fii duhovnicești, mireni, monahi și preoți în taină. Era aproape de iosifiți.

Ultimii ani

Sosirea trupelor germane l-⁠a găsit la Ciudovo. A mers la mănăstirea lui ca să adune pe cei rămași și să o reînvie, dar a aflat că ocupanții împușcaseră pacienții căminului de invalizi din clădirile mănăstirii, și naziștii nu au îngăduit refacerea. La sfârșitul lui 1941, după contraofensiva sovietică de la Tihvin, pustia a ajuns lângă front, iar germanii au făcut în ea un punct întărit. Pe schiepiscop, care s-⁠a împotrivit, l-⁠au dus la Ciudovo, iar în lupte pustia a fost cu totul nimicită.

La începutul lui 1942, schiepiscopul și ucenicul său, ierodiaconul Vucol (Nikolaev), au fost duși de germani la Pskov. La 14 aprilie 1942 s-⁠au așezat în mănăstirea Pskov-⁠Pecerska. Macarie, în vârstă de șaptezeci de ani, a hotărât să rămână acolo pentru totdeauna, într-⁠o încăpere de la etajul de jos al trapezei. A dus o viață strictă de rugăciune, mergea zilnic la biserică și slujea uneori, iubit de toți. Era înalt, uscat, de înfățișare aspră. A luat parte la lucrarea Misiunii din Pskov. La 28 august 1943 a luat parte, în biserica Întâmpinării, la o adunare a clerului Patriarhiei Moscovei din teritoriile ocupate.

A murit în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1944, în bombardamentul aviației sovietice asupra mănăstirii: a refuzat să coboare în adăpost și a fost lovit de un schij. Slujba înmormântării a fost săvârșită la 2 aprilie 1944 în peșterile mănăstirii, unde a fost și îngropat.