Eudoxie din Melitene

Sfântul Mucenic Eudoxie din Melitene a fost un înalt comandant în oastea împărătească și a primit mucenicia în jurul anilor 311-312, în vremea împăratului Maximian Galeriu, urmașul lui Diocletian, împreună cu prietenul său Zenon și cu economul lui, Macarie.

După edictul lui Diocletian de a-⁠i omorî pe creștinii care nu jertfesc idolilor, mulți, între ei și oameni de neam ales și dregători, au fugit în felurite țări cu familiile lor, ca să scape de chinuri și de moarte. Atunci și Eudoxie, cu soția sa, Sfânta Vasilisa, și cu toată familia, a lăsat slujba înaltă, a părăsit averile și s-⁠a ascuns în ținutul Melitenei armene.

Dregătorul Melitenei a trimis ostași să-⁠l caute. Întâlnindu-⁠l pe Eudoxie însuși, îmbrăcat în haine sărace și neștiindu-⁠l, ostașii l-⁠au întrebat unde se află comandantul Eudoxie. Fără să se dea de gol, sfântul i-⁠a poftit în casa lui, i-⁠a hrănit și le-⁠a dat adăpost pentru noapte. Întâlnirea cu ostașii a socotit-⁠o Eudoxie drept chemare de la Domnul la nevoința muceniciei. Dimineața le-⁠a spus oaspeților că el este cel pe care îl caută.

Ostașii, recunoscători pentru ospitalitate, au vrut să ascundă de mai-⁠marii lor că l-⁠au găsit, dar Eudoxie nu a primit. Făcând toate rânduielile în casă, i-⁠a spus soției că nu trebuie plâns, ci ziua morții lui mucenicești să fie sărbătorită. Îmbrăcat în haină de ostaș, a plecat cu ostașii la dregător. Sfânta Vasilisa și prietenii lui, Zenon și Macarie, mergeau după el.

Dregătorul a încercat să-⁠l înduplece să jertfească idolilor, ca să-⁠și păstreze viața, rangul și averea. Eudoxie a refuzat cu tărie, mustrând nebunia celor care se închină idolilor lipsiți de suflet. Brâul de ostaș, semn al puterii lui de comandă, și l-⁠a scos singur și l-⁠a aruncat în fața dregătorului. Ostașii de față, creștini în taină, mai mult de o mie la număr, au făcut la fel.

Dregătorul, tulburat, a cerut porunca împăratului și a primit ordin: să fie chinuiți comandanții, iar ceilalți lăsați liberi. După lungi chinuri, Eudoxie a fost dus la moarte. Mergând după soțul ei, Vasilisa plângea, plângea și prietenul lui, Zenon. Atunci Eudoxie a îndemnat-⁠o iar pe soție să nu plângă, ci să se bucure că a fost învrednicit de cununa muceniciei, și i-⁠a cerut să-⁠i îngroape trupul în locul numit Amimna.

Lui Zenon, care plângea, i-⁠a prevestit că vor ajunge în același timp în Împărăția cerurilor. Întărit de aceste cuvinte, Zenon s-⁠a mărturisit creștin cu glas tare și a fost osândit îndată la moarte. Vasilisa a luat netulburată trupul soțului ei și l-⁠a îngropat unde îi poruncise. Pentru aceasta a fost prinsă și adusă la dregător; dorind să împărtășească soarta soțului ei, ea a mustrat fără teamă și pe dregător, și pe zeii lui idoli.

Dar dregătorul i-⁠a înțeles gândul, nu a chinuit-⁠o și a alungat-⁠o. Plecând, sfânta i-⁠a spus că Dumnezeu vede dorința ei de a pătimi pentru credință și o va primi ca nevoință împlinită.

După șapte zile, Eudoxie i s-⁠a arătat soției în vedenie și i-⁠a poruncit să-⁠i spună lui Macarie, prietenul și econom lui, că el împreună cu Zenon îl așteaptă. Macarie s-⁠a dus îndată la dregător, s-⁠a mărturisit creștin, a fost osândit la moarte și i s-⁠a tăiat capul. Mulți creștini au primit atunci moartea mucenicească.

Sinaxarul îi pomenește pe Eudoxie, Zenon și Macarie la 19 septembrie (stil nou).