Eufrosin de la Sinozerk

Cuviosul Mucenic Eufrosin de la Sinozerk a fost un pustnic rus, întemeietorul schitului de lângă lacul Sinicie, în ținutul Novgorodului, care a fost ucis de oștenii poloni la 20 martie 1612, în Vremea tulbure, rămânând de bunăvoie în mănăstirea sa. Moaștele sale au fost aflate nestricate, iar în 1913 a fost proslăvit în toată Biserica Rusă. Este prăznuit la 20 martie (2 aprilie pe stil nou).

Viața în lume

Izvorul principal al vieții sale este Viața scrisă în 1650 de monahul Iona Filippov Surovțîn, de la Sinozerk, cu binecuvântarea celui de-⁠al doilea stareț al schitului, Moise, după povestirea țăranului Emelian Sumin, al cărui tată fusese martor la mucenicia sfântului.

Se numea în lume Efrem și s-⁠a născut în ținutul Karelei, pe țărmul de nord-⁠vest al lacului Ladoga; tatăl său se numea Simeon, iar numele mamei nu s-⁠a păstrat. În tinerețe a trăit la Mănăstirea Valaam, poate ca frate. În 1578 mănăstirea a fost cucerită și jefuită de suedezi, iar se pare că atunci Efrem s-⁠a mutat la Novgorod. După o vreme s-⁠a așezat în satul Dolosskoe, în ținutul Bejețk, la vreo douăzeci de verste de Ustiujna, unde a fost citeț la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și a Sfântului Nicolae, și a trăit acolo multă vreme.

Pustnicul

A fost tuns în monahism cu numele Eufrosin la Mănăstirea Adormirii din Tihvin, unde a trăit o vreme. Apoi, cu binecuvântarea egumenului, a plecat să trăiască în pustie, în mlaștinile sălbatice de lângă râul Ciagodoșcia, pe malul lacului Sinicie, la vreo cincisprezece verste de satul Dolosskoe. Și-⁠a înălțat o cruce și și-⁠a săpat o peșteră, unde a trăit doi ani, hrănindu-⁠se doar cu ce dădea pădurea: ierburi, ciuperci de tot felul, merișoare, mălin, coacăze, afine, scoruș și chiar mușchi alb de pădure.

Pe neașteptate l-⁠au găsit oamenii din împrejurimi, care au început să vină la el după povățuire, iar unii au rămas să trăiască lângă el. Viața spune că a plecat în pustie în anul 1600.

Întemeierea schitului

Cu timpul s-⁠au adunat în „Schitul Vechi” mulți viețuitori, iar Eufrosin a întemeiat o mănăstire nouă, pe malul de răsărit al lacului Sinicie, nu departe de cel vechi. O gramată a țarului Mihail Feodorovici din 22 februarie 1636 spune că pustnicii Gurie și Eufrosin s-⁠au așezat, în anul 7100 (1591/1592), lângă lacul Sinicie, pe pământul gol al țarului, în pădure sălbatică, departe în toate părțile de mănăstiri, de biserici și de oameni. Cel de-⁠al doilea era Cuviosul Gurie de Șaloci. După tradiție, împreună cu ei s-⁠a nevoit și Cuviosul Filaret de Unja.

Mucenicia

În 1612, când cetele polone jefuiau Rusia, mulți oameni s-⁠au adăpostit în schitul lui Eufrosin. Într-⁠o zi Cuviosul a spus că polonii vin spre schit și i-⁠a sfătuit pe toți să fugă. Mulți nu l-⁠au crezut și l-⁠au întrebat de ce nu pleacă el însuși din acel loc sfânt. Bătrânul le-⁠a răspuns că pentru Hristos a venit să moară în acel loc. Cei care l-⁠au ascultat și au plecat au scăpat, iar cei rămași au fost aproape toți uciși.

Monahul Iona, care trăia în schit, l-⁠a crezut pe bătrân și voia să fugă cu mirenii, dar Cuviosul l-⁠a oprit. I-⁠a spus să nu lase în suflet frica și slăbiciunea, că atunci când vine lupta trebuie arătată bărbăția și că ei au făgăduit înaintea Domnului să trăiască și să moară în pustie, iar cuvântul dat lui Dumnezeu trebuie păzit.

Apoi s-⁠a îmbrăcat în schimă și a petrecut toată noaptea în rugăciune. A doua zi, la 20 martie, polonii au năvălit în mănăstire. Cuviosul a ieșit din chilie în veșmintele schimei și a stat lângă crucea pe care o înălțase. Polonii s-⁠au repezit la el, cerându-⁠i averea mănăstirii. El le-⁠a răspuns că toată averea mănăstirii și a lui se află în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, gândindu-⁠se la bogăția cea nefurată, ascunsă în Dumnezeu. Neînțelegându-⁠l, năvălitorii au alergat la biserică, iar unul dintre ei l-⁠a lovit pe Cuviosul cu sabia în gât, iar bătrânul a căzut mort. Când polonii s-⁠au întors, mânioși că nu găsiseră nimic în biserică, ucigașul i-⁠a mai spart capul cu toporul de luptă. A fost ucis și monahul Iona.

În schit rămăsese cu Cuviosul și un țăran evlavios, Ioan Suma, care se afla în chilia lui când au năvălit dușmanii. Deși greu rănit, a supraviețuit; după plecarea polonilor și-⁠a revenit și i-⁠a povestit fiului său, care se întorsese, cele petrecute. De la ei au aflat și locuitorii din jur. Trupul Cuviosului a fost îngropat cu cinste la 28 martie, în aceeași zi cu monahul Iona și cu toți cei uciși de sabie.

Moaștele

Mănăstirea a fost refăcută în 1619. La 34 de ani după moartea sfântului, ziditorul Moise a ridicat în schit o biserică nouă a Sfintei Treimi și o clopotniță. La 25 august (4 septembrie) 1653, moaștele lui Eufrosin au fost aflate nestricate și, cu binecuvântarea Mitropolitului Macarie al Novgorodului, au fost așezate de ziditorul Iona sub noua clopotniță a bisericii Bunei Vestiri, deasupra lor fiind pus un mormânt cu chipul sfântului, sculptat în lemn.

În 1799, cu binecuvântarea Mitropolitului Gavriil (Petrov), s-⁠a făcut o raclă nouă, cu scene ale uciderii sfântului. Printr-⁠o deschizătură se vedea sicriul, acoperit cu nisip în loc de capac, nisip socotit făcător de minuni; deschizătura a fost închisă pe la 1900. În 1913, după canonizare, s-⁠a făcut o raclă nouă de bronz.

În biserica Sfintei Treimi și a Bunei Vestiri s-⁠a slujit până în 1933. După închidere, racla a fost dusă la muzeul din Ustiujna, unde în 1936 moaștele au fost deschise și expuse o vreme într-⁠o expoziție antireligioasă, iar în 1954 racla din 1913 a fost dată la fier vechi. La 14 iunie 1991 moaștele au fost înapoiate Bisericii și se află astăzi în biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan din Ustiujna, în paraclisul Sfântului Antipa, în racla din 1799.

Cinstirea

Până la mijlocul secolului al XVII-⁠lea i s-⁠au alcătuit două tropare și un condac, în care se pomenește nestricăciunea moaștelor. Cinstirea lui a adus mănăstirii multe danii: în 1636 a primit pământ de-⁠a lungul Ciagodoșciei, iar țarii Alexei Mihailovici și Feodor Alexeevici i-⁠au întărit stăpânirile; țarul Alexei a dăruit și un clopot. În a doua jumătate a secolului al XVII-⁠lea au făcut danii mari familii boierești, precum Cerkasski, Volkonski, Morozov, Narîșkin și Pușkin, precum și duhovnicii țarului.

În 1847 un preot din Dolosskoe, Eftimie, vindecat prin rugăciunile Cuviosului, i-⁠a alcătuit o rugăciune. Pelerinii cinsteau veșmântul de schimă în care, după tradiție, primise mucenicia, și o icoană a Bunei Vestiri pe care el ar fi așezat-⁠o în biserică. Preotul G. Iakovțevski a publicat în 1901 Viața împreună cu 27 de minuni din sfârșitul secolului al XVIII-⁠lea până în 1862, iar mai târziu au fost publicate încă 11 minuni din anii 1862-1912, cele mai multe vindecări de boli.

În 1904 numele lui a fost trecut în calendarul sfinților ruși publicat de Sinod. În urma unei noi cereri, din 1911, Sinodul l-⁠a trecut în 1913 în rândul sfinților pentru toată Biserica Rusă. La sărbătoare, prezidată de arhiepiscopul Arsenie (Stadnițki) al Novgorodului, au venit aproape 30.000 de pelerini, iar țarul Nicolae al II-⁠lea a trimis o telegramă de felicitare. La începutul secolului XX în eparhia Novgorodului exista o frăție care îi purta numele.

Deși toate bisericile de lemn ale schitului au ars în secolul XX, pelerinajul nu a încetat, iar la fântâna sfântă se săvârșesc și astăzi vindecări prin rugăciunile lui; muzeul din districtul Ciagoda, deschis în 1994, ține evidența acestor minuni. La 14 octombrie 2001 s-⁠a ridicat o capelă pe locul Schitului Vechi, iar în 2019 i s-⁠a alcătuit un acatist. Este pomenit la 20 martie, în Soborul sfinților din Novgorod (a treia duminică după Rusalii) și în Soborul sfinților din Karelia (21 mai).