Grigorie Calamaras

Grigorie Calamaras a fost mitropolit al Argosului și al Nafplionului din 1810 până la moartea sa din septembrie 1821, mort în urma bolilor din temnița din Tripolița. Este cinstit de credincioși ca etnomucenic, fără canonizare sinodală; se pomenește la 23 septembrie.

S-⁠a născut în 1769 la Alagonia, lângă Kalamata. A urcat în scaunul Argosului și Nafplionului în 1810, ca nepot al predecesorului său, mitropolitul Grigorie (1800-1810). Porecla de „Calamaras” (cărturar) i s-⁠a dat pentru că a ridicat Școala din Argos, liceul întreținut de negustori și de Biserică, la o treaptă de strălucire care a depășit hotarele locului. A mutat școala de la Panaghia Portocalusa în oraș. Casa și școala au fost arse și distruse de turco-⁠albanezii lui Chehaia-⁠bei la sfârșitul lui aprilie 1821.

În 1819 a fost inițiat în Eteria Prietenilor (Filichi Eteria) de Daniil Pampucis, egumenul Mănăstirii Vrachos din Nemeea. El însuși a inițiat fruntașii ținutului: pe Ioan Iatru și pe frații Papalexopulos din Nafplio, pe Ioan Perucas, pe Stamatie Antonopulos, pe frații Vlasis din Argos, pe preotul Gheorghe Velinis din Platanizos, pe Teodosie Buscos din Tzaferaga, pe Gheorghe Cacanis din Chonika, pe arhidiaconul lui, Atanasie Soliotis, și pe preotul Papa-⁠Constantis din Achladocambos. A găzduit multă vreme pe Papaflessas la Argos.

La începutul lui martie 1821, taina revoluției care se apropia a fost trădată de un fruntaș din Tripolița, pe nume Cugias. La Tripolița nu era pașă, ci un caimacam, care a cerut tuturor episcopilor și guvernatorilor din Peloponez să se adune acolo, ca măsură de prevedere. Nu s-⁠au dus toți. Grigorie s-⁠a dus, deși știa toate tainele Eteriei, ca să-⁠i liniștească, de teamă că turcii i-⁠ar fi putut ușor nimici pe creștinii Argosului. La izbucnirea revoluției a fost întemnițat, laolaltă cu alții, în pivnița Marelui Saragiu din Tripolița, unde au fost ținuți din martie până în septembrie 1821. După înfrângerea lor la Grana (august 1821), turcii, aflați într-⁠o stare disperată, au încercat o înțelegere cu grecii și i-⁠au scos din pivniță. Asta a fost și mai rău: se răspândise o boală molipsitoare, care a început să-⁠i atingă pe ostateci, slăbiți și flămânzi. După 14 septembrie au început să-⁠i elibereze. Grigorie, istovit de boală, a murit pe drumul spre Argos, la 18 sau 21 septembrie 1821.

În conștiința multora dintre credincioși este sfânt, deși nu a fost canonizat oficial. Statuia lui stă în fața bisericii Sfântul Petru din Argos.