Laurențiu

Laurențiu a fost arhidiaconul Bisericii Romei, unul dintre cei șapte diaconi ai Romei sub papa Sixt al II-⁠lea, ucis pentru credință în prigoana împăratului Valerian, la 10 august 258. Numele lui, în latină Laurentius, înseamnă încununat cu lauri. Este cinstit de Biserica Ortodoxă și de Biserica Romano-⁠Catolică, iar pomenirea lui este la 10 august, împreună cu papa Sixt. A rămas în amintire ca diaconul care a arătat săracii ca pe adevărata comoară a Bisericii.

Tinerețea

După tradiție, s-⁠a născut la 31 decembrie 225 la Huesca, în Aragon, pe atunci în provincia romană Hispania Tarraconensis (unii spun la Valencia), din părinții Orențiu și Paciența, cinstiți și ei ca mucenici. La Caesaraugusta (Zaragoza) l-⁠a cunoscut pe Sixt, un învățat de neam grec, și au mers împreună la Roma. Când Sixt a ajuns episcop al Romei, în 257, l-⁠a hirotonit diacon pe tânărul Laurențiu, care avea doar treizeci și doi de ani, iar mai târziu l-⁠a făcut arhidiacon, cel dintâi dintre cei șapte diaconi ai bisericii-⁠catedrale. Slujba aceasta cerea mare încredere: arhidiaconul purta grija comorii Bisericii și împărțea milostenia celor săraci.

Mucenicia lui Sixt

Sfântul Ciprian al Cartaginei arată că în vremea aceea creștinii dați în vileag erau uciși, iar averile lor luate de vistieria împărătească. La începutul lui august 258, Valerian a dat un edict prin care episcopii, preoții și diaconii trebuiau să fie omorâți fără întârziere. Papa Sixt a fost prins la 6 august în cimitirul lui Calist, pe când săvârșea slujba, și ucis îndată, prin tăierea capului, împreună cu diaconii Felicisim și Agapit.

Când papa era dus la judecată, Laurențiu a mers după el și a strigat, după povestire, cu lacrimi: Unde mergi, părinte? De ce îți lași arhidiaconul, cu care ai adus mereu Jertfa fără de sânge? Ia-⁠ți fiul cu tine, ca să fiu și eu părtaș la vărsarea sângelui pentru Hristos. Sixt i-⁠a răspuns că nu îl lasă, că el este bătrân și are de întâmpinat o moarte ușoară, dar lui îi stau înainte chinuri mai grele, și că peste trei zile îl va urma. I-⁠a poruncit să vândă comorile Bisericii și să le împartă săracilor și creștinilor prigoniți.

Comoara Bisericii

Laurențiu a împlinit porunca cu grabă. Prefectul Romei a cerut atunci să i se dea bogățiile Bisericii. Laurențiu a cerut trei zile, iar în acest timp a adunat o mulțime de săraci, orbi, ologi și bolnavi, hrăniți din milostenia Bisericii, și i-⁠a înfățișat prefectului, spunând, după sfântul Ambrozie: Iată comorile Bisericii. Biserica este într-⁠adevăr bogată, mult mai bogată decât împăratul vostru. Sinaxarul pune aceste cuvinte astfel: Iată vasele în care sunt puse comorile; cine pune comorile sale în aceste vase le primește înmiit în Împărăția cerurilor. Sfântul Ambrozie adaugă că a arătat și văduvele și fecioarele ca pe cununa Bisericii.

Închisoarea și chinurile

Laurențiu a fost osândit la templul lui Antonin și al Faustinei și închis în casa centurionului Ipolit, în locul unde azi este biserica San Lorenzo in Fonte. Acolo, spune Sinaxarul, a vindecat prin rugăciune pe cei bolnavi care veneau la el și a botezat pe mulți, iar Ipolit a crezut și s-⁠a botezat cu toată casa lui. A fost bătut cu scorpioni, adică lanțuri subțiri cu ghimpi de fier, i s-⁠au ars rănile cu foc și a fost lovit cu vergi de plumb. În timpul chinurilor, ostașul Roman a strigat că vede un tânăr luminos care îi șterge rănile, a cerut Botezul și a fost decapitat pe loc, la 9 august.

Apoi a fost culcat pe un grătar de fier încins, peste care s-⁠au pus cărbuni aprinși, iar slujitorii îl apăsau cu furci. Se povestește că a zis călăilor: Iată, ați copt o parte a trupului meu; întoarceți-⁠l pe cealaltă și mâncați. Murind, a mulțumit lui Hristos că l-⁠a învrednicit să intre pe porțile Lui. A fost ucis pe colina Esquilin, acolo unde acum este biserica San Lorenzo in Panisperna.

Unii istorici, ca Patrick Healy, pun la îndoială povestea cu grătarul. Ei arată că edictul poruncea decapitarea, și că expresia passus est (a pătimit), folosită în Liber Pontificalis pentru Laurențiu ca și pentru Sixt, ar fi fost citită greșit ca assus est (a fost fript). Cât despre anul morții, sinaxarul grecesc dă 253, iar izvoarele latine 258.

Mormântul și cinstirea

Ipolit a luat noaptea trupul, l-⁠a învelit în giulgiuri cu miresme și a dat de veste preotului Iustin. Au făcut priveghere și Liturghie, iar în catacomba Chiriacei, pe Via Tiburtina, trupul a fost înmormântat. Calendarul lui Filocalus din 354 arată că a fost îngropat acolo de Ipolit și de preotul Iustin. Ipolit a pătimit și el, trei zile mai târziu, la 13 august, cum prorocise Laurențiu. După tradiție, împăratul Constantin cel Mare a ridicat deasupra mormântului un mic paraclis, iar papa Damas a refăcut biserica. Aceasta este azi bazilica San Lorenzo fuori le mura. În Roma sunt biserici ale lui Laurențiu pe locurile unde a slujit, a fost osândit și a murit. Grătarul se păstrează, după tradiție, la San Lorenzo in Lucina.

Cele mai vechi mărturii sunt ale sfântului Ambrozie și ale poetului Prudențiu, în imnul al doilea din Peristephanon. Grigorie al Toursului, în veacul al VI-⁠lea, povestește minunea unui preot, Santul, care reclădea o biserică a lui Laurențiu și, neavând cu ce hrăni lucrătorii, a găsit în coș o pâine albă, care s-⁠a înmulțit și a hrănit pe cei care lucrau zece zile. În Biserica Romano-⁠Catolică se spune că sângele lui, păstrat într-⁠o ampulă la Amaseno, se lichefiază în fiecare an în ziua pomenirii. Ca patron al arhiviștilor și al bibliotecarilor este socotit pentru că a ocrotit scrierile Bisericii. Iconografic este înfățișat ca diacon fără barbă, cu grătarul în mână, iar cea mai veche înfățișare cunoscută este un mozaic din veacul al V-⁠lea din Ravenna, în mausoleul Gallei Placidia. Biserica Ortodoxă cântă în troparul său că Laurențiu a primit cununa nestricăcioasă în pătimirea lui.