Piamun

Sfânta Fecioară Piamun a trăit în Egipt în secolul al IV-⁠lea. Viața ei este povestită de Paladie în Istoria Lausiacă. Tatăl i-⁠a murit când era foarte mică, iar mama ei creștină a crescut-⁠o cu învățătura și certarea Domnului. Crescută, a săvârșit împreună cu mama ei fapte de milă și îndurare: nu erau bogate, dar din puținul lor ajutau pe frații săraci și neputincioși.

Seara mânca puțin, iar noaptea veghea mereu. Muncea la țesutul inului și a primit darul vederii înainte. Într-⁠o zi, un sat din Egiptul de Sus a atacat un alt sat pentru o ceartă despre apele Nilului, încât mulți bărbați au murit. Satul atacator a pornit apoi pe ascuns împotriva satului sfintei, cu bâte și sulițe, cu gând să omoare pe locuitori. Un înger al Domnului i-⁠a vestit Piamunei atacul, iar ea a chemat preoții bisericii: „Ieșiți în întâmpinarea lor, altfel veți pieri, și voi, și satul. Dacă îi veți ruga să nu atace, poate vor cruța satul.” Preoții s-⁠au temut: „Nu îndrăznim, căci le știm cruzimea și mândria. Dacă vrei să-⁠ți mântui satul și casa, ieși tu.” Fecioara nu a ieșit, ci s-⁠a urcat pe acoperiș și a stat toată noaptea în rugăciune, făcând multe metanii, cerând ca Dumnezeu să-⁠i țintuiască pe dușmani în locul unde se aflau, la trei mile de sat. Îndată s-⁠au paralizat și n-⁠au mai putut înainta. Li s-⁠a descoperit că rugăciunile Piamunei îi opresc, așa că au trimis vorbă locuitorilor că vor pace și că trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru rugăciunile ei.

După moartea mamei, Piamun a continuat singură să slujească frații bolnavi, vizitându-⁠le casele, mângâindu-⁠i și întărindu-⁠le credința. A adormit în anul 337, iar satul a trăit un mare doliu. Este pomenită la 3 martie (stil nou; 16 martie pe stil vechi).